Din bănuţi de argint sau aramă, mărţişoarele erau purtate, în trecut, atât de fete, cât şi de băieţi

Albul şi roşul sunt probabil culorile care vin în minte oricui atunci când se gândeşte la mărţişor. Câţi dintre noi ştiu, însă, că, în tradiţia veche românească, şnurul din lână care însoţea artefactul dăruit o dată cu sosirea primăverii era de fapt compus din alternanţa alb-negru.

Contrastul dintre cele două non-culori simboliza trecerea de la întunericul iernii la lumina primăverii. Deşi nu se poate stabili, cu exactitate, când negrul din şnurul mărţişorului a fost înlocuit de culoarea roşie, respectiva schimbare este atribuită de etnologi ideii de vitalitate, care se potriveşte mai bine cu optimismul primăverii.

La fel ca şi în cazul Dragobetelui, sărbătoarea de 1 Martie se pierde în timp, având rădăcini atât în civilizaţia tracă, cât şi în cea romană, dar spre deosebire de acesta, este reprezentativă pentru tot teritoriul României.

Dacă, astăzi, oferirea de mărţişoare cade pe umerii reprezentanţilor sexului tare, în trecut, respectivele obiecte erau purtate atât de către fete, cât şi de către băieţi. Mărţişoarele aveau forma unor amulete de ceramică sau bănuţi de argint ori aramă, legate cu şnur de încheietura mâinii, urmând a fi, apoi, atârnate de crengile pomilor înfloriţi.

Metalul din care era alcătuit mărţişorul indica statutul social iar, în unele regiuni, cum ar fi Dobrogea, era păstrat până la sosirea berzelor. În alte cazuri, mărţişorul era purtat atât timp cât durau zilele Babelor sau până la Florii.

În Transilvania, obiectul ce simboliza începutul primăverii se agăţa la porţi şi ferestre sau de toarta găleţilor, pentru îndepărtarea deochiului şi a spiritelor rele, ori, pentru a invoca viaţa şi puterea regeneratoare. (R.F.)

Din bănuţi de argint sau aramă, mărţişoarele erau purtate, în trecut, atât de fete, cât şi de