Anul trecut, in luna mai, sotul meu a decedat, dupa o lunga si grea suferinta. Moartea lui ne-a aruncat in cea mai neagra deznadejde. Umblam nauca prin casa asteptand sa se deschida usa si sa apara.

Desi stiam ca este imposibil, speram ca o nebuna ca se va intoarce inapoi, in viata noastra. Nu puteam sta nici in casa, dar nici pe strazi nu puteam umbla. Asteptam cu disperare sa se sfarseasca lungul drum al zilei catre noapte, pentru a-l putea visa.

Dar in tot cenusiul vietii mele a aparut pe neasteptate o luminita. S-a intamplat, pur si simplu, o minune. Intr-o seara, fiica mea a venit acasa, strangand la piept un ghemotoc maroniu. Era un pui de birmaneza de numai o luna, cu niste ochisori albastri, care implorau dragoste. M-am apropiat cu o oarecare retinere si am privit-o, nefiind convinsa ca o voi accepta. Dar fiica mea mi-a pus-o in brate si atunci ghemotocul a inceput sa scanceasca, lipindu-se de mine. Nu stiu ce s-a intamplat, dar am inceput sa plang si sa o mangai, intrebandu-ma daca voi fi capabila sa o ingrijesc, in starea in care ma aflam. Dar zilele care au urmat mi-au demonstrat ca atat fiinta cea mica si jucausa, cat si eu aveam nevoie una de alta, fiecare in felul ei. Timpul se scurgea acum mai putin monoton si mai putin trist, alaturi de pisicuta mea. A crescut, s-a lungit, se rasfata, si cand se tavaleste pe covor, cu labutele intinse, pare o acrobata. Miauna ragusit, cere de mancare, se tine dupa mine prin casa, impiedicandu-se printre picioarele mele, vrea s-o tin in brate, ii place sa-i vorbesc si sa-i explic, ma priveste cu ochisorii ei albastri ca cerul - parca este un copil. Imi ocupa tot timpul si nu ma lasa sa plang. Uneori, cred ca Dumnezeu mi-a trimis-o si a pus sufletul sotului meu in ea, pentru a putea trece mai usor peste moartea lui. Nu stiu ce sa cred, dar prezenta ei ma linisteste. Nu mai puteam dormi noaptea in casa,