Mare prilej de sarbatoare in secuime declararea independentei Kosovo. UDMR n-a asteptat nici 24 de ore si a si iesit cu o declaratie in care, pe langa faptul ca a cerut recunoasterea independentei, ceea ce poate fi o atitudine politica perfect legitima, a pronuntat cuvantul fatal "precedent", caruia ii prezic o cariera spectaculoasa in viitorul apropiat. Ai fi zis ca e vorba nu despre doua milioane de albanezi din Balcani, ci de insasi prabusirea Tratatului de la Trianon. Ma asteptam sa aud – de ce nu? – scandari de genul "Kosovo, pamant unguresc!".
De partea romaneasca, atitudinea este perfect simetrica: multa anxietate, dragoste eterna pentru Serbia si palpit nationalist de-ai fi zis ca nu suntem in 2008, tara membra a Uniunii Europene si NATO, ci in 1999, in timpul campaniei NATO impotriva Iugoslaviei, cand Romania nu era nici aici, nici acolo, cand fusesem refuzati de NATO in ’97, iar invitatia pentru inceperea negocierilor de aderare la UE n-avea sa vina decat sapte luni mai tarziu, la Helsinki, si, culmea ironiei, ca recompensa pentru sprijinul acordat NATO. Angoasa noastra nationala este prilejuita, desigur, de acelasi "precedent Kosovo".
Problema cu precedentul este sa vedem despre ce precedent vorbim exact. In interpretarea pe care o dau Statele Unite si majoritatea tarilor occidentale celebrei Rezolutii 1244 a Consiliului de Securitate ONU, Kosovo nu reprezinta un precedent. Este o situatie unica, creata in conditii istorice unice (epurarea etnica – interventia NATO – protectoratul international), care cere solutii juridice unice. De partea cealalta, Rusia si Serbia afirma ca principiile suveranitatii si inviolabilitatii frontierelor sunt perfect aplicabile si ca ele sunt continute in 1244. Prin urmare, nu este o situatie unica si, de drept, exista precedent. Pe scurt, interpretarea vestica porneste de la situatia de fapt si incearca sa duca lucru
