Cum ar trebui sa se comporte niste oameni care au constiinta apartenentei lor la o cultura mica? Trebuie sa moara de rusine, cu stigmat in frunte, si sa faca plecaciuni numai la auzul pasilor unui barosan? Sau pot sa incerce, fara sanse din cauza acelui stigmat, sa se comporte ca o natiune demna care trage pe nas praf din stelele marilor sai parteneri? Iar daca marii sai parteneri il pun sa-i spele camasile si sa-i curete veceul de rusini, va putea o natiune mica sa-si pastreze impresia de demnitate?

Cine a gasit echilibrul intre aceste categorii se cheama ca a fost un mare barbat de stat. In epoca lui Nicolae Titulescu, hartile se desenau cu bisturiul, iar presedintele Ligii Natiunilor nu a reusit sa-si faca vocea auzita si respectata numai cu ajutorul argumentelor situarii noastre geo-strategice si participarii active la jocul mondial, ci si cu forta eruditiei si intelepciunii, care nu aveau legatura cu aspectele electorale ale vietii politice romanesti.

Romania nu are in prezent un asemenea cap politic, si chiar daca ar avea, am impresia ca ar pati ca Nicolae Titulescu in 1936, cand Carol II l-a indepartat din toate functiile si l-a obligat sa paraseasca tara.

Avem insa oamenii pe care i-am ales, carora le-am delegat exercitarea suveranitatii. Iar aceste minti halucinante reusesc, periodic, sa adauge simpatiei de care ne bucuram prin lume (ma refer la nivelul celor care-si cauta destinul prin tari straine) alte noi motive sa fim respectati. Nu era destula rusinea pe care o simteam din cauza unora care julesc posete si cersesc langa Turnul Eiffel, trebuia sa ne simtim mici, cu mainile crescute aiurea, si din cauza politicii noastre externe incoerente.

In aceste zile, presa internationala sta cu lupa pe harta cu potentiale zone de conflict interetnic si inregistreaza. Iar intr-o mare de consens, pozitiile statelor care