Teatru sarac. Actorii se multumesc de cele mai multe ori cu o recuzita improvizata. Printre ultimele titluri, Demonul rosu si Amalia respira adanc. Public divers, asezat pe gradene nu prea confortabile, locuri limitate. Majoritar, spectatori tineri care descopera arta dramatica ori prietenii care-si admira colegii. O, voi, noi generatii - transpira prin timpuri song -ul bardului national. Urcat, acesta, hiperponderal, la demnitati nevisate candva. Aici nu se aude. Suntem la subsol. Teatrul ACT. Pe Calea Victoriei, nume marcat de varii conotatii azi, dupa infrangerea socialismului de bravii succesori convertiti la afaceri. Se afla la doi pasi de Green Hours, socotit pasamite mai putin "fenomen", cu sau fara masca - ca si intregul complex cultural vizat de "oportunitatile imobiliarelor". De prisos sa ne intrebam ce mai inseamna un ONG, o redactie, o librarie in fata vreunei fundatii/beton, iar unde fundatii nu sunt, nici manopera intermediarilor nu e. Insa acolo, tot un subsol, respectiv Teatrul LUNI functionand non-stop, inclusiv in veri caniculare, ai zice ca "nu se simte". Impreuna cu Lia Bugnar - un dramaturg. In fine, acolo sau aici, suntem carevasazica cam in aceeasi oala. Inconjurati de surzi si muti. Despre nesimtiti - altfel, numai de bine. Oricum, si teatrul poate fi un business, nu-i asa? Vedetele mediatice in floare pe toate canalele, in locul monopolului partidului-stat, o confirma. Ghilimelele de rigoare… Si iata ca, oarecum marginal, subteran, departe de zumzetul autosuficient, isi face aparitia cate un proiect original, deschiderea ofertanta spre altceva, fiindca perfectiunea calpa/clasicul cabotinism sunt mai rele decat stangaciile inceputului. Cata vreme acest inceput aduce de pilda un text semnificativ ori, de ce nu, recitalul unui actor in contradictie cu erotica poetica a stadioanelor, victime de asemenea "colaterale". Dar asta e o alta povesteâ€