Ceausescu critic literar* poate fi ori un titlu senzationalist, ori unul persiflant, iti vine sa spui, tinand in mana noua editie alcatuita, adnotata si escortata de un competent studiu introductiv de universitarul clujean Liviu Malita. De fapt insa, titlul e aproape descriptiv. El incearca sa surprinda cu cat mai multa acuratete postura asumata, din timp in timp, de dictatorul celui din urma tip de comunism romanesc in vremea deceniului al optulea - depasit doar o data, in 18 septembrie 1981 -, in raport cu scriitorii romani. Si, intr-adevar, la drept vorbind, ceea ce a incercat omul din Scornicesti la cele patru intalniri cu condeierii patriei socialiste a fost, nici mai mult, nici mai putin, decat "sa indrume, sa critice si sa indrepte "; actiuni de rutina in sedintele de demascare si chiar de autodemascare staliniste, dar si principalele demersuri ale criticii de directie, de la Titu Maiorescu incoace. Ceausescu in descendenta lui Titu Maiorescu? Desigur, poate suna cinic. Dar, tehnic vorbind, tocmai despre asa ceva este vorba. Si se prea poate - ba nu, e mai mult ca sigur! - ca Maiorescu insusi nu a avut o autoritate similara. "Marele carmaci" avea de partea lui nu doar cenzura, ci si politia secreta, Securitatea, gata sa neutralizeze in fel si chip indezirabilii. Perplexitatea in fata apropierii tipologice si la nivelul demersurilor nu este o premiera. In cea mai buna analiza a ei de pana acum, Marta Petreu demonstra, referindu-se la demersul lui E.M. Cioran din Schimbarea la fata a Romaniei, ca, printre atatea alte surse si tendinte, una esentiala era inraurirea modelului... lovinescian. Iata ca, daca aceasta sustinere are temei, intentiile si demersurile democrate si tolerante de asanare etica si estetica provenind din cea mai distinsa traditie a criticii noastre pot fi preluate si deturnate intr-un sens contrar. Rolul de papa al culturii romane scrise l-a as