Independenta Kosovo devenise inevitabila. Ultima sansa ca provincia locuita de o larga majoritate albaneza sa ramana alaturi de Belgrad s-a spulberat in 2006, odata cu declararea independentei Muntenegrului, care a dus la desfiintarea Uniunii Statale Serbia si Muntenegru, in care esuase vechea Iugoslavie dupa despartirea violenta de Slobodan Milosevici, groparul federatiei de odinioara. Oricum, protectoratul international instaurat in Kosovo din 1999 nu putea fi o solutie viabila. Iar negocierile desfasurate pana de curand au demonstrat ca pozitiile celor doua tabere, ale albanezilor kosovari si ale sarbilor, sunt ireconciliabile. In fond, in Kosovo s-au realizat, cu o intarziere de 80 de ani, principiile lui Woodrow Wilson de autodeterminare nationala (cele "14 puncte"), prezentate Congresului la 8 ianuarie 1918 ca raspuns la propunerile lui Lenin, anuntate la 22 noiembrie 1917 (pace "fara anexari si despagubiri"). Gratie proiectului wilsonian, natiuni precum cea romana si-au putut realiza unitatea deplina la 1918. Dupa Marele Razboi, cand se nasteau Cehoslovacia, Polonia, Romania, provincia Kosovo intra in componenta Regatului Sarbo-Croato-Sloven, devenit in 1929 Regatul Iugoslaviei. Soarta Kosovo, provincie aflata sute de ani sub stapanire otomana, s-a decis la Bucuresti, inca din 1913, cand, in urma Razboaielor Balcanice, a intrat in componenta Regatului Serbiei, in ciuda majoritatii albaneze care o locuia. Dar in 1913 nimeni nu se gandea la dreptul de autodeterminare al popoarelor. Prin Constitutia din 1974, Tito a acordat o larga autonomie provinciilor Voivodina si Kosovo, care depindeau administrativ de Belgrad, spre deosebire de celelalte 6 republici din componenta federatiei. Kosovo a beneficiat de un parlament si guvern propriu, desfiintate in 1989, odata cu anularea statutului de autonomie al provinciei. Noul presedinte al Serbiei, national-comunistul Milo