În România, lucrurile stau pe dos în zona executivului, dominată de două instituţii, guvernul şi preşedinţia. Ele nu negociază nimic, şi astfel se pierd momente oportune. Abia după un spectacol public, suculent şi jenant, cele două părţi reuşesc, uneori, să ajungă la o concluzie crispată. Şi ea nu e niciodată decât o pace de moment. Retraşi în birourile lor, cei doi generali pun la cale, imediat, următoarea lovitură.

Privind cu un inevitabil fatalism la modul cum evoluează România de azi, nu cred că trebuie totuşi să ne refuzăm răspunsul la o întrebare firească: în fond, cum arată lucrurile într-o lume politică normală? Nu mă refer la un sistem de manual, la ceva teoretic şi ideal, ci la un stat în care există multe partide, multe interese, adversităţi, chiar şi jocuri de culise. Adică la majoritatea covârşitoare a ţărilor în care au loc alegeri.

În acest moment, deosebirile dintre ceea ce se petrece la noi şi sistemele bazate pe normalitate sunt multe şi semnificative. Dar un element trebuie luat în seamă cu prioritate: în toate statele care funcţionează, deciziile – cât de cât sensibile – sunt negociate antefactum. Mai concret: dacă o decizie a unui for trebuie aprobată şi de alt for, atunci ea e negociată înainte, în aşa fel încât, atunci când totul devine public, cele două instituţii să aibă deja o poziţie comună. Asta nu exclude tensiunile, negocierile dure şi concesiile inevitabile, eventual cu "monede de schimb". Dar la momentul final sunt evitate spectacolele publice jenante, deruta, amânările, blocajele, tot ceea ce maculează în fond imaginea statului însuşi.

Oricum am lua-o, în spaţiul lui de competenţă, statul e un "şef". Creează legi şi impune respectarea lor. Cine ar asculta de un şef incapabil să se exprime coerent, care cere disciplină în vreme ce generează haos?

În Româ