Chiar dacă micuţii plâng şi urlă pentru a li se permite orice, părinţii trebuie să se menţină pe poziţii şi să nu se lase şantajaţi. Sursa: NorthFoto
"Băieţelul meu are 3 ani şi pot să spun că nu mai am răbdare cu el deloc. Dacă îi spun pe un ton frumos să nu facă ceva, nu mă ia în serios şi tot face. Dacă îl cert şi ţip, mai rău face“, povesteşte Daniela, o tânără mămică. „Pur şi simplu nu ştiu cum să îl educ să nu mai arunce totul prin casă, să nu-i mai tragă pe ceilalţi copii de păr sau să nu mai verse mâncarea“, adaugă Daniela.
Limitele, în funcţie de vârstă. Părinţii trebuie să impună unele limite, pentru ca micuţii să se dezvolte normal. Chiar dacă atunci când auzim de limite ne gândim la ceva negativ, care ne restricţionează, în cazul copiilor, limitele apar din prea multă dragoste. Îi interzici celui mic să se urce în copaci pentru că ţi-e frică să nu cadă, îi interzici celui mic să se îndepărteze prea mult la joacă, pentru că ţi-e frică să nu se rătăcească.
„Limitele se aplică în funcţie de vârsta copilului. Tocmai din acest motiv, părinţii trebuie să se documenteze şi să ştie ce este normal să facă un copil la 1 an, la 2 ani sau la 7 ani. Este absurd să îi interzici unui bebeluş de câteva luni sau de un an să arunce mâncarea. La fel, este absurd să îi permiţi unui copil de 3-4 ani să arunce mâncarea pe pereţi“, este de părere psihoterapeutul Cristiana Leviţchi, de la spitalul „Victor Gomoiu“ din Bucureşti. Psihologul Adriana Dragoş le recomandă părinţilor să comunice cu cei mici, chiar dacă prichindeii nu par să înţeleagă tot ce le explică adulţii.
„Nu poţi creşte un copil fără să îi explici ce este bine şi ce este rău. De asemenea, trebuie să îi explici cu frumosul, să nu ţipi, să nu îl baţi pe cel mic, să nu îi spui că este pedepsit. Dacă cel mic a rupt plantele sau a spart veioza şi râde când tu te apro
