De ce femeile petrec ore în şir cu receptorul la ureche, iar bărbaţii doar câteva minute?

Obiectul de cult

E zece seara, eu scriu, nevastă-mea vorbeşte de trei ore la telefon cu o prietenă. Ce naiba şi-or mai spune? Tocmai ce-am fost în vizită la ea, unde au mai vorbit patru ore. Nu mă miră că meseria de telefonistă e singura în care forma la masculin, practic, nu există. Aţi văzut vreodată un „telefonist“? De câte ori v-aţi aflat într-un taxi şi aţi auzit o voce masculină în staţie? Niciodată. Sunt prea îndrăgostite de acest obiect. De fapt, „Alo, bună ziua, aş dori un taxi la...“, „O secundă“, ..., „206, în patru minute“ e cea mai scurtă convorbire telefonică pe care o poartă o femeie.

Şi ce diferenţă între cum vorbesc ele la telefon şi cum o facem noi! Se aşază confortabil în fotoliu ca într-o cadă plină cu spumă, în timp ce, de obicei, un bărbat vorbeşte stând în picioare sau mergând. Convorbirile mele rareori depăşesc un minut, pe la 1’30’’ încep deja seria de „OK“, „Bine“, „Hai că vorbim“, la două minute deja am terminat fondul de cuvinte şi încep „îhî“-urile. Pentru noi, telefonul este o unealtă, ca o cheie franceză, pentru ele un obiect domestic de cult, ca televizorul. Noi îl folosim, ele îl adoră.

Mă întreb cum ar suna un ordin de luptă transmis prin telefon de către o femeie alteia? „Ai văzut uniformele duşmanului? Nu-i aşa că arată mai bine ca ale noastre?...“, plus încă trei ore, până la armistiţiu. În jurul anului 1870, Graham Bell şi Elisha Grey se aflau într-o luptă strânsă pentru patentarea unui aparat ce putea transmite electronic vocea la distanţă. Atunci a învins bărbatul, dar în timp a câştigat femeia. (Adrian Georgescu)

Diferenţa

Femeile vorbesc mai mult la telefon pentru că petrec mai mult timp acasă. Este o consecinţă a modului în care se împart de obicei responsabil