Miercuri, 13 februarie, ora 19. Frig uscat. La Ateneu, din nou, cvartetul Belcea. Ajung gifiind, de la facultate, dupa un slalom printre masinile de pe Academiei, printre masinile parcate in piata din spatele lui Maniu, printre inimile din baloane rosii din parcarea de la Cina, trecind prin fata unei estrade pregatite, credeam eu, pentru a doua zi. Ma rog, binecuvintez cu ce-mi vine la gura traditionala sarbatoare de Valentine si intru in sala. Belcea incep cu un Mozart. Ghinion! Sunete suave, nu indeajuns de puternice sa acopere bubuiturile din piata. La inceput, nimeni nu pricepe ce se intimpla. Apoi ne dumirim: pe estrada incepuse chermeza. Peretii Ateneului vibreaza, la fiecare pauza a corzilor se aud basii de afara. Membrii cvartetului zimbesc stinjeniti. Doamna Belcea chiar spune: „Avem concurenta serioasa in seara asta“. Nu se leaga nimic. Dupa Mozart, Webern. La el, pauzele, linistea fac parte din muzica. Ti-ai gasit. Indragostitii sint in plin rut. Behaie cu boxele la maxim.
Am crezut ca in pauza va telefona cineva la politie sau la primarie sau se va duce sa le sparga nemernicilor boxele. Nici pomeneala. In partea a doua, Beethoven. La fel. Hauliturile razbesc printre acorduri. Se aude dizeuzul, animatorul (vocea umana!). Se simte iritarea artistilor, unii spectatori pleaca rusinati capul. Colac peste pupaza, un public cum rar am vazut la Ateneu. Nesimtiti care intra in sala in timp ce se cinta, ca la nunta, ca la crisma din colt, ridica un rind intreg ca sa ajunga la locul lor, desi pe rindul de alaturi sint fotolii goale la margine, trogloditi care defileaza prin fata rindului I, sub ochii artistilor, ocolesc, carevasazica sa nu deranjeze cumva!, telefoane care suna (muzical!), accese de tuse magareasca in plin concert, fosnete (slava Domnului!, pe astea le-acopera tusea), oameni bine imbracati care stau cu paltoanele pe genunchi (in sala e
