Petrica Pavel, fotograful care de ieri nu mai e - a murit dupa o boala grea, despre care nici nu vreau sa aflu detalii, la 41 de ani -, e omul care a innobilat meseria de “pozar”.
Nu l-am cunoscut foarte bine pe Petrica, dar un lucru stiu despre el: aproape ca nu exista revista sau ziar in Romania sa nu aiba o poza semnata de el sau firma lui. Cum a reusit Petrica asta? Dupa varsta pe care o avea, 41 de ani, a intrat cu siguranta in presa cu primul val de dupa 1990. Erau vremuri cand ziaristii primeau lefuri pe sponci, vinul se bea in redactii cu damigeana si vodca Scandic, nou-aparuta, era o delicatesa degustata sub numele de “motorola”. Diversele evenimente mondene erau niste chiolhane fara prea mare chichirez, la care lumea, de la politician la piscotar, se imbuiba cu tot ce se gasea pe mese, lichid sau solid, intr-un ritm de care ti se cam lua.
Un personaj nelipsit de la receptiile de felul asta era “pozarul”, paparazzo-ul mioritic, vanatorul de ministri cu sarmaua-n gura. Petrica era incarnarea perfecta - dar deloc slinoasa - a lui: un tip scund si slabut, brunet, cu o barbuta si un par pieptanat putin neverosimil cu cararea pe o parte, despre care probabil ca putina lume putea spune cum il cheama, dar toata lumea il stia. si la fel cum el i-a vazut si pozat pe toti, cred ca nu exista ministru postrevolutionar, cantareata, vedeta TV care sa nu-si aduca aminte de mutra aia a lui.
Statul noaptea tarziu pe la receptii si whisky-ul pe veresie te cam termina. Totusi, fara sa stiu de ce a murit Petrica, pot baga mana-n foc ca nu prea are legatura cu asta. De ce: catre anul 2000, la fel de omniprezent ca totdeauna, pozarul care nu mai e a pus pe roate o afacere. Singur sau in card cu niste pusti pe care se lauda ca-i invata meserie, bifa receptie dupa receptie, pozand ca mitraliera, intr-un ritm care ma face sa cred ca la aparitia camer
