Sub Pop Records e probabil unul dintre „motivele“ care au facut din Seattle un fel de Mecca pentru copiii amatori de camasi de flanel, de pe la inceputul anilor ’80, pina putin dupa nefericita intilnire dintre Kurt Cobain si o anonima arma de foc. Labelul, pornit ca fanzin, e responsabil pentru renumele unor trupe ca Nirvana, Mudhoney, Soundgarden si, in general, pentru promovarea a ceea ce azi se numeste muzica indie. Mai ales tinind cont ca Sub Pop a trait o a doua perioada de glorie, promovind trupe indie pop ca The Shins si The Postal Service.

Din fericire, Sub Pop Records nu s-a limitat la a calari valul trendului si a continuat sa experimenteze cu alte trupe si sunete, printre care se numara si Kinski, formata din patru concitadini din Seattle. In mod normal, muzica asta, care intra in categoria combinarilor de proto/post/avant/space/noise cu rock/punk, face parte din categoria muzicilor care se asculta in perioada teribilismelor adolescentine, atunci cind, dupa mai multi ani de ascultat radioul preferat al parintilor, brusc iti dezvolti opinii si gusturi. Pe scurt, Kinski fac rock instrumental, sau cel putin asta faceau pina acum, reusind insa sa scape cumva de cliseul elitist. La al saselea album, al treilea iesit sub labelul Sub Pop, chitaristul Chris Martin s-a apucat sa cinte, dar, va rog, nu-l confundati cu omonimul sau de la Coldplay, alias domnul Paltrow. Produs de Randall Dunn, guru care a lucrat si cu Earth si Sunn O))), cel mai recent album Kinski, Down Below It’s Chaos, continua incapatinarea trupei de a suna din ce in ce mai bine pe fiecare album nou.

Ceva mai melodios si mai compact ca precedentul Alpine Static, de asemenea si o idee mai putin experimental si mai direct, noul album continua linia pseudo-omagiului kraut-rock-psihedelic-din-anii-’70 combinat cu riff-uri puternice capabile sa ii faca gelosi pe Mastodon. Voc