Sub privirile îngrijorate ale ţarilor care ştiu ce înseamnă lupta cu demonul numit drepturi colective pentru minorităţi, Statele Unite ale Americii şi principalele puteri europene au devenit garanţi ai independenţei Kosovo.
Sub privirile îngrijorate ale ţarilor care ştiu ce înseamnă lupta cu demonul numit drepturi colective pentru minorităţi, Statele Unite ale Americii şi principalele puteri europene au devenit garanţi ai independenţei Kosovo. Pe fondul lipsei de experienţă istorică ce domină uneori deciziile americane, o gaşcă paramilitară dintr-o provincie sârbească a devenit guvern legitim. Probabil acest deznodământ putea fi anticipat prin prezenţa internaţională masivă în zonă – NATO, ONU, OSCE, UE – şi prin antecedentele serioase de autonomizare, sprijinite via Albania.
Cred că elementul fundamental ce a făcut posibilă independenţa Kosovo a fost poziţionarea separatiştilor UCK în timpul războiului. Intervenţia militară şi politică a Statelor Unite în anii ’90 în Balcani a separat apele. Proaspăt învingătoare în Războiul Rece şi încă deţinătoare a statutului de unică super putere mondială, SUA şi-au ales aliaţii funcţie de afinităţi. Ţările şi entităţile care au sprijinit masiv ofensiva împotriva armatei sârbeşti au devenit mai apoi beneficiare ale puterii de influenţă americane. Nu-i mai puţin adevărat că Belgradul se poziţionase deja într-o relaţie specială cu Moscova, alimentând astfel motivaţia taberei adverse.
La momentul la care Miloşevici îşi târâse ţara într-un război imbecil, prin săvârşirea unor crime abominabile şi a purificării etnice în Bosnia şi Kosovo, sârbii erau ca şi condamnaţi. Un popor curajos, dar foarte încăpăţânat, înclinat istoric la nesupunere şi foarte sentimental era supus blamului internaţional.
Evident că sârbii meritau o soartă mai bună, dacă ştiau la timp să scape de lu