Nichita DANILOV
Locomotiva Noimann
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ltd“,
Iasi, 2008, 280 p.
„Materia e un cosmar, o nebunie“, declara, inchizind cercul romanului, ginecologul ciung din Locomotiva Noimann a lui Nichita Danilov (Polirom, 2007). Nu se stie de unde a aparut, iar de atunci „creste, creste si nu se mai opreste din crescut“, continindu-si in chiar aceasta expansiune prabusirea: „Un fis prelung si totul s-a evaporat ca si cum n-ar fi fost nimic. Si totusi, nimic nu se evapora aiurea. Pe undeva ramine o drojdie, un lest. s…t Si dupa un timp vezi ca incepe sa fisiie din nou. E ca la hocus-pocus. Pocnesti din degete si-ai aparut. Mai faci o miscare si-ai disparut... traim ca-ntr-un cosmar. s…t Aici e viata, dincolo moartea. Si intre ele e intins un cordon ombilical. La ce bun sa incepi a intinde peste lume o plasa de concepte? Cui le sint ele de folos, odata ce nu e nimic palpabil? Odata ce totu-i fum? Odata ce golul si plinul sint un fis si odata ce toata eternitatea cu care ne batem capul trece cit ai clipi din ochi?“.
Un discurs care i se pare cunoscut lui Noimann, la capatul tribulatiilor sale suprarealiste, care sfirsesc – destul de previzibil – in salonul doctorului Perjovski: acolo, inconjurat de „omul-locomotiva Hendel“, de „masterandul Oliver“ care se crede un copac, de „omul de paie Braic, femeia-capra, femeia-girafa, femeia-pilnie Olanda, oamenii-miini si oamenii-degete, femeia-uter si femeia-capra“ si mai ales de inspaimintatorul „picior“, cel care-l tiraste in aceasta cursa nebuna cu trenul, de la sfirsitul cartii, in cautarea sotiei sale, Mathilda, acolo deci, Noimann asteapta sa i se amputeze piciorul, ingrozit de soaptele piciorului-personaj invocat: „Eu sint scoarta dumneavoastra cerebrala...“. Discursul, intr-adevar, l-a mai auzit, intr-unul dintre vise sau halucinatii, rostit de gura aceluiasi p
