Dorinta de a oferi publicului titluri noi – chiar si in formule atipice – s-a concretizat saptamina trecuta la Opera Nationala prin prezentarea in forma de concert, cu acompaniament de pian, a unor fragmente din Fiica regimentului de Donizetti (in versiunea originala, in limba franceza), opera cintata astfel pentru prima oara la teatrul liric bucurestean, chiar in preajma aniversarii premierei mondiale din 1840.

Decupind doar secventele importante, de o deosebita frumusete si dificultate, solistii au realizat momente de reala calitate, mult gustate de publicul numeros din foaierul ONB. Am apreciat nu doar performanta artistica, ci si bucuria cu care interpretii s-au daruit acestui demers, aspect foarte rar intilnit, din pacate, la teatrul unde plictisul, indiferenta si rutina „de serviciu’“ sint, in general, la ele acasa. Tenorul Robert Nagy, invitat sa sustina rolul Tonio (singurul care, la noi, poate aborda o asemenea „tesatura“), a stirnit entuziasmul atit prin lejeritatea cu care a rezolvat temutele acute din prima arie, cit mai ales prin rafinamentul frazei, al subtilitatilor expresive, al umorului si sensibilitatii reliefate cu inteligenta si experienta.

Se vede ca pentru Nagy contactul cu scenele din strainatate a insemnat un enorm pas in cizelarea si acumularea unor „secrete“ interpretative ce confera un plus de stralucire, culoare si suplete cintului sau, dublat de o atitudine dezinvolta, perfect adaptata personajului, chiar si in conditii „de concert“. Soprana Mihaela Stanciu, abordind un rol cu totul diferit de cele cu care ne-a obisnuit de-a lungul anilor, si-a pus in valoare calitatea glasului bine condus, dovedind ca poate aduce, in plan muzical, si o nota de umor, sustinuta uneori printr-o gestica sugestiva; in rolul Maria s-a simtit in largul sau in special ca scriitura vocala, solicitanta si ca paleta coloristica, trecind