Când un spiriduş bun şi bătrân îţi dezvăluie secretul fericirii, nu mai stai pe gânduri. Mai ales când afli cât de simplu este să recompui senzaţia aia ciudată care te făcea, copil fiind, să te trezeşti din somn râzând. Te adânceşti nerăbdător în nişte încălţări monstruoase ca de zmeu, te urci pe două bucăţi înguste de lemn şi, cu spiriduşul cocoţat la prora curbată a schiurilor, începi să aluneci. Brusc devii simplu, mare şi bun, ca într-unul din acele basme în care ai încetat de mult să mai crezi.

Milioane de oameni mari cheltuiesc anual mulţi bani pentru a aluneca, fiecare împreună cu spiriduşul lui, pe alb şi pe munte. Căci schiul nu este un sport la îndemână şi necesită facilităţi serioase pentru a înlesni accesul la feliile lungi de fericire. De la cei mai săraci şi până la cei mai bogaţi, printre bătrâni şi copii, plăcerea elegantului dans pe pârtii face ravagii şi aprinde o durabilă pasiune.

Privită însă dintr-o perspectivă mai puţin romantică, pasiunea pe care acest sport o trezeşte poate deveni o mină de aur. Numărul turiştilor români care se îndreaptă către pârtiile de schi creşte de la an la an, dar surplusul astfel format ia mai curând calea Alpilor austrieci şi nu a Carpaţilor. Recent, Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism a anunţat că, în acest sezon, aproximativ 120.000 de români au ales staţiunile austriece de schi în detrimentul celor româneşti. În ciuda distanţei, românii îşi iau schiurile în spinare şi părăsesc „crestele sure ale Carpaţilor“. Naţionalismul este învins de bunul-simţ al românilor agasaţi de fiţele turismului autohton. Schiorul plăteşte în România preţuri de cazare comparabile cu cele austriece, dar are parte la pachet de aglomerate parcări cu plată, cozi la telecabine sau pârtii cu pietre şi gheaţă şi o lungime de maximum patru kilometri. Cu alte cuvinte, nervi şi iritare, care alungă de pe schiuri orice spiriduş bun