Emil Constantinescu a ales însă sinuciderea politică sacrificării interesului naţional. Dacă n-ar fi fost bărbat de stat, ar fi optat pentru satisfacerea stării de spirit populare.
La un talk-show de rating redus (semn de alarmă pentru actorul mediatic Traian Băsescu), preşedintele a argumentat poziţia sa împotriva independenţei Kosovo prin faptul că “suntem o ţară vecină cu Balcanii de Vest‘‘. Moderatorul a bombănit imediat: “Am fost şi în 1999, când americanii bombardau Iugoslavia‘‘. Traian Băsescu a găsit prilejul să intervină: “Eu nu eram preşedinte atunci‘‘.
Ca şi în cazul ipostazei de autor care a plătit pentru textele sale publicate (vezi cele 750 de milioane de lei la care m-au obligat două procese de pagube morale), în cel al ipostazei de adversar al agresiunii NATO asupra Iugoslaviei lui 1999, mă pot recomanda cu dovezi numeroase: de la decorarea cu Steaua Iugoslaviei până la convocarea la un stagiu de reeducare de către NATO, despre care am şi relatat, de altfel, în volumul “În vestă, printre fracuri‘‘. În primăvara lui 1999 nu numai că am denunţat agresiunea NATO ca ilegitimă, dar am şi criticat vehement poziţia adoptată de preşedintele Emil Constantinescu. N-a fost una trecută cu vederea de fostul şef de stat, o dată ce în volumul “Timpul dărâmării, timpul zidirii‘‘ mi-a consacrat rânduri deloc amabile. Ar fi fost de aşteptat ca, luând cunoştinţă de afirmaţia lui Traian Băsescu, să tresar într-un strigăt: Da, are dreptate! Dacă ar fi fost domnia sa preşedinte, România s-ar fi opus vehement intervenţiei NATO. Nu mă grăbesc s-o fac. Şi din următoarele motive:
1) Traian Băsescu a folosit prilejul euforiei date de aplauzele stârnite de poziţia sa în cazul independenţei Kosovo chiar şi în rândul celor care în 1999 înălţau ode agresiunii, pentru a-i administra un ghiont lui Emil Constantinescu, adversar făţiş
