Vito Pandolfi il considera genial. In multe privinte superior lui Shakespeare. Altii, refuzind a priori varianta prin care actorul Shakespeare ar fi fost in stare sa puna pe hirtie piese atit de complexe si diferite intre ele tematic, l-au trecut in rindul celor care „ar fi putut fi Shakespeare“. Fapt e ca desi despre viata lui se cunosc destul de multe, moartea lui e inca invaluita in mister. Un scandal in circiuma vaduvei Bull si un cutit tras din teaca prea devreme, au pus, pare-se, capat vietii unuia dintre cei mai promitatori dramaturgi englezi ai tuturor timpurilor: Christopher Marlowe.
Marlowe se monteaza azi mult mai rar decit contemporanul sau elisabetan, Shakespeare, pe care – parerea e aproape unanima – l-a invatat, direct sau indirect, multe in arta constructiei dramelor istorice. Desfasurarea de forte din Tamerlan cel Mare – cea mai cunoscuta piesa semnata de Marlowe –, cu intregul alai de nobili persani si nobili din Media, cu regi africani si sultani egipteni, viceregi ai Beirutului si cetateni din Buda si Boemia, nu este, ca montare, la indemina oricarui teatru. Scenele de lupta in care turcii ajung „sa-noate in propriul singe“ sau cele ale asediului Damascului, ca si aria geografica imensa pe care se desfasoara actiunea celor doua parti ale dramei, o transforma intr-un proiect regizoral si de productie curajos, aproape riscant.
Michael Kahn, directorul artistic de la Shakespeare Theatre Company, institutie care domina net viata teatrala a D.C.-ului, ne-a facut in aceasta iarna bucuria reintilnirii cu Marlowe. Cu Tamerlan cel Mare, dar si cu Edward al II-lea, doua piese, in fond atit de diferite intre ele, dar unite cumva de... mitul lui Acteon. Atit Tamerlan, cit si Edward incearca sa-si depaseasca propria conditie, unul ca outsider in disperare dupa putere, altul ca insider tipic, incercind sa confrunte si sa paraseasca sistemul
