Nu stiu altii cum sint, dar eu, cind ma gindesc la copilaria mea, gindul ma duce mereu la tata. Era un om blajin si cumsecade, provenea dintr-o lume apusa astazi, din mijlocul Ardealului, dintr-un sat pitit printre dealuri, ce astazi par pustiite de timp si memoria istoriei. De fiecare data cind ajung prin satul parintilor si bunicilor mei, sint cuprinsa de nenumarate nostalgii si aduceri aminte. Dabica, Lujerdiu, Mihaiesti, Sic, Nicula, Teisani sint doar citeva asezari legate, dintr-un imperiu ce s-a risipit in neantul amintirilor. Devenim nostalgici cind deja sintem neputinciosi, devenim intelepti cind deja intelepciunea nu poate vindeca ravagiile bolilor si ale singuratatii. Televizorul a inlocuit clipa de meditatie a fiecaruia dintre noi, asa cum rugaciunea de dinaintea mesei putea tine loc oricaror bunatati exotice cu preparate din fructe de mare. Ridem de ardeleni, dar le simtim lipsa, facem glume pe seama taranilor, dar le-am alterat stravechile obisnuinte si respectul pentru valori si institutii.

Nimic nu mai este din ce a fost, nimic nu va mai fi din ce este astazi. Ce a cistigat Romania prin modernizarea ei din ultima suta de ani, ce a pierdut din incremenirea ei seculara in traditii, obiceiuri, eresuri si atitea alte detalii ce nu se pot despica in patru doar cu mintea si laptopul, ci trebuie sa apelam, neaparat, si la suflet. Nu vreau sa ma las coplesita de cine stie ce emotie legata de tata, dar un film difuzat de un extrem de incitant si serios post de televiziune cum este National Geographic si dedicat unei mari sahiste a lumii de astazi m-a facut sa recad in propriul meu trecut. Si tata a vrut sa ma invete sa joc sah, asa cum a invatat-o tatal ei pe Susan Polgar, marea campioana de sah a Americii. Prima femeie care a ajuns mare maestra internationala, cu toate ca eu imi aduc aminte de dna Polihroniade, care se batea de la egal la egal cu