Bach, Bach, Bach, Bach! Muzica este dincolo de viaţă şi de moarte. Spiritul este înnobilat de sunete şi purtat spre divinitate, spre esenţa însăşi a existenţei. Fără muzică nimic nu e fiindcă totul este ea, muzica. Vă amintiţi? Sub mii de forme, asta a crezut şi a spus o viaţă întreagă Iosif Sava. Pentru asta s-a luptat, pentru asta s-a lăsat devorat de nimicnicia cotidiană, pentru asta a trăit exemplar, pentru asta a militat fără să ostenească. Niciodată nu i s-a părut că este îndeajuns să vorbească despre muzică şi întru muzică. Despre valoare şi întru valoare. Superbe discursuri. Un om, o operă imensă şi o enormă pasiune. Iosif Sava a existat aşa tocmai pentru că muzica i-a fost Însoţitorul. Cîţi am înţeles atunci? Cîţi înţelegem astăzi?
Pe 15 februarie, Iosif Sava ar fi împlinit şaptezecişicinci de ani. De aproape zece ani, însă, nu mai este cu noi.
Zece ani în care, într-un fel, deriva societăţii s-a accentuat. Valoarea este pusă, fără remuşcări, în paranteză. Modelele autentice sînt marginalizate, reperele morale sînt atacate de mişei, dezordinea unei lumi fără busolă aruncă în aer civilizaţia cetăţii. Parcă nimic nu se mai leagă şi nu ne mai leagă. Cei ce ar avea de spus chestiuni majore se retrag. Defensiva aceasta este mană cerească pentru mediocritate şi impostură. Ocupă teritorii, funcţii, poziţii şi cred, vai, că eternitatea le aparţine. Revolta din noi a amorţit. Nici mirare nu mai e. Nici iluzie. Deziluziile populează subconştientul. Societatea consumă şi se consumă. Bulimia s-a instalat în creier. Nu mai e loc pentru meditaţie, filosofie, metafizică. Este vremea cool a pragmaticului palpabil, a acumulărilor fizice în absenţa unei axiologii, a unei relaţii cu esenţialul umanităţii. Rătăcim, ne însingurăm, ne îndepărtăm unii de ceilalţi, de noi înşine.
Nu ştiu de ce, dar îmi este greu să scriu despre Iosif Sava. Face parte profund din f
