Nu voiam artă pentru viaţă, aşa cum făcuseră Dostoievski, Balzac, Stendhal şi toţi marii prozatori." Astfel mărturiseşte Henriette Yvonne Stahl (1900-1984) în convorbirile sale cu Mihaela Cristea (Despre realitatea iluziei, 1996), la vârsta de 81 de ani. Ea dezminţea acolo, totodată, calomniile împotriva lui Petru Dumitriu, care fusese vreme de zece ani soţul ei, cu un sfert de secol mai tânăr. Suspiciunile priveau paternitatea operei celui care devenise pentru regimul comunist de la Bucureşti "transfug" în Germania şi Franţa. Singura înrâurire pe care şi-o revendica prozatoarea era aceea de a-l fi deturnat pe Dumitriu de la arta pentru artă spre arta pentru viaţă. Restul rămâne opera fiecăruia dintre ei. Cu P. Dumitriu, H. Y. Stahl a fost o vreme protejată de închisoare, atâta timp cât tânărul scriitor era în graţiile cele mai înalte ale sistemului politic. După plecarea acestuia, datorită respingerii cenzurii, scriitoarea a rămas cu totul descoperită şi a ajuns după gratii. Prozatoarea mai spune că n-a voit să scrie pentru sertar, dar n-a fost nici negrul prolificului şi talentatului său soţ, care s-a purtat cu ea asemenea mamei. Articolul demascator contra celui autosurghiunit, apărut în "Glasul Patriei", deşi semnat cu numele ei, nu ştia cine l-a scris. Era sigură doar că autorul articolului avea acces la dosarele ei de condamnată şi a folosit mărturii smulse sub constrângere, deci neprobatoare. În acest context represiv, opera proprie i-a fost întreruptă de diriguitorii culturnici, care nu voiau să o recupereze în noul context istoric.

Voica, 1929, a apărut la "Viaţa Românească" în 1924. Romanul va fi augmentat în aceeaşi revistă, într-un context literar diferit, de predezgheţ al realismului socialist, în 1958. El va fi, apoi, revăzut şi autocenzurat în întregime în 1972. Voica este un mic roman scos din viaţa rurală, cu ştiutele ei tranzacţionisme (in)uma