Murise de vreo cinci ani Tito, croatul care a ţinut Iugoslavia unită. Apare la Bucureşti o antologie de proză din Iugoslavia. Erau acolo scriitori sîrbi, croaţi din toate generaţiile, care păreau, nu numai literar, mult mai liberi decît cei de pe-aici.

N-aveau nimic de împărţit unii cu alţii. În povestiri în care era vorba despre ceea ce se întîmplase în timpul războiului, argumentul hotărîtor erau relaţiile dintre oamenii obişnuiţi care continuaseră să rămînă apropiaţi unii faţă de ceilalţi. Umbra supravieţuia, dar cui i-ar fi trecut prin cap atunci că Iugoslavia ar fi putut dispărea? În anii optzeci vorbeam din cînd în cînd cu poetul Ionică Flora, care venea la Bucureşti ori de cîte ori avea chef să se suie în tren. Ionică mai bombănea el, cîteodată, că sîrbii se străduiesc să-i deznaţionalizeze pe români şi că au o strategie politică pentru asta. Totuşi nu făcea pe românul persecutat. I-ar fi fost greu pentru că discuţiile noastre erau despre persecuţia românilor la ei în ţară, în timpul ceauşismului. În acei ani, colegii iugoslavi de facultate ai soţiei mele erau mîndri de Tito şi îşi bombau pieptul cu Iugoslavia lor - nu i-ai fi auzit că sînt sîrbi sau croaţi, creştini sau musulmani. (Emir Kusturica, declara pînă de curînd că se simte iugoslav.) Nu se vorbea aproape deloc despre faptul că Tito, adversarul declarat al lui Stalin, îşi băgase în puşcării adversarii politici, după metoda patentată de inamicul său de la Moscova. La cîţiva ani după moartea lui Tito începuse să se pomenească despre problema minorităţii albaneze din Kosovo şi de persecuţiile la care era supusă. În 1991, Slavomir Gvozdenovici, scriitor de origine sîrbă din România, de care mă legau nişte bine simţite critici la adresa lui Ceauşescu pe care le făcusem la unison de vreo cîteva ori, îmi spune pe plajă, la Neptun, că albanezii vor să ia Kosovo. Vede că mă uit cam lung la el şi îmi exp