Republicarea variantei româneşti, la Humanitas (ajunsă, iată, în 2007, la ediţia a treia), a romanului Mătuşa Julia şi condeierul (traducere iniţial tipărită la Univers, în 1985!), aparţinînd celebrului scriitor peruan Mario Vargas Llosa, este, în felul său, un eveniment cultural, cu atît mai mult cu cît avem acum în faţă o ediţie necenzurată. Nu vreau să fiu bănuit de afirmaţii gratuite. Apar astăzi în România numeroase cărţi bune (în primul rînd traduceri), iar forţa estetică a lui Llosa rămîne mai convingătoare, poate, în Războiul sfîrşitului lumii şi chiar în (dificila) Conversaţie "La Catedrala" - opere de asemenea cunoscute publicului nostru - pentru a presupune că introducerea de mai sus s-a dorit doar o captatio benevolentiae. Am făcut totuşi constatarea cu maximă seriozitate, gîndindu-mă la "sincronismul" cultural al naraţiunii sud-americane cu starea societăţii româneşti contemporane. Într-un anume sens, tind să cred că lectorul român e mai bine pregătit în prezent să "rezoneze" mental cu alegoria lui Llosa decît era, prezumtiv, în a doua jumătate a anilor optzeci. Criza de identitate şi ambiguitatea culturală, alături de textualizarea existenţei şi pierderea punctelor de reper, într-un univers cu valori răsturnate, toate explorate subtil de romanul Mătuşa Julia şi condeierul, sînt, paradoxal, mai inteligibile nouă în (pre?)capitalism decît păreau să ne fie în comunism. Povestea plină de "absurdităţi" cu morală (şi, desigur, cu cifru) creată de fostul preşedinte peruan (şi tradusă excelent de hispanistul Coman Lupu) se potriveşte ca o mănuşă - din punct de vedere cultural - lungii tranziţii româneşti.

Romanul rămîne, indiscutabil, un exemplu de postmodernism, fiind articulat pe fondul poeticii (implicite) a crizei şi angoasei creatoare. Structural, autorul foloseşte cam toată recuzita strategică a genului, intersectînd naraţiunile şi naratorii, suprap