În rândurile următoare voi scrie despre un furt. Şi anume, furtul cuvântului "liberal" de către stângiştii şi comuniştii occidentali - mai ales cei americani. Operaţia e subtilă şi nu s-a produs dintr-o dată. Dar ca în orice rapt de dimenisuni istorice, a fost nevoie de complicităţi, neatenţii şi de-o imensă rea-credinţă. Fiind vorba, în principal, de mediile intelectuale americane, e greu de crezut că autorii fraudei nu cunoşteau istoria şi sensul cuvântului "liberal": există o întreagă şi strălucită tradiţie, din secolul al XIX-lea britanic încoace, care descrie cu precizie ideea de liberalism. N-am să fac trimiteri nici la proto-istoria începută în perioada aşa-zisului "Luminism", nici la dezbaterea crâncenă ce i-a opus pe "liberalii clasici" "liberalilor sociali" - ele sunt de-acum locuri comune ale manualelor de istorie a politicului.

Pretextul acestui articol îl constituie o carte recent apărută, a lui Jonah Goldberg, intitulată Liberal Fascism: The Secret Life of the American Left, From Mussolini to the Politics of Meaning. Teza cărţii e simplă şi implacabilă: în ciuda concepţiei curente, a obsesiilor şi catalogărilor grăbite, fascismul e o mişcare ce se revendică stângii, şi nu dreptei. Aspiraţiile şi metodele de aplicare a ideilor sunt comune până la identificare. Într-o recenzie a cărţii din "New York Times", David Oshinsky a punctat decisiv, rezumând astfel teza lui Goldberg: în ciuda faptului că eticheta de "fascist" este aplicată de comunişti şi simpatizanţii lor inamicilor ideologici, gesturilor şi ideilor neconvenabile, în realitate, "liberalii" de stânga, şi nu "conservatorii" de dreapta, au îmbrăţişat idealul fascist al "perfecţionării societăţii cu ajutorul unui stat puternic, condus de lideri omniscienţi. Iar cei care văd în represiune cheia rezolvării lucrurilor sunt liberalii, nu conservatorii". Subliniez încă o dată că termenii de "liberal