In cazul lui Camil Petrescu, renumele s-a concentrat în prenume. E unul din rarele exemple cînd memoria colectivă reţine un autor nu după literele numelui de familie, ci după sonoritatea aparte a literelor de botez. E îndeajuns să spunem "Camil" ca să ştim despre cine este vorba. Aşa cum constata, pe bună dreptate, Ion Ianoşi în volumul O istorie a filozofiei româneşti - în relaţia ei cu literatura (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996), nimănui nu i-ar trece prin minte ca, vorbind despre Blaga, să spună "Lucian" şi atît, sau, referindu-se la Călinescu, să scrie simplu "George". Iar scrupulul acesta onomastic nu vine dintr-o făţarnică politeţe, ci din constarea banală că, trimiterea fiind prea vagă, nu am putea preciza la cine anume se referă. Sunt prea mulţi cei care răspund la "Lucian" sau la "George" pentru a preschimba aceste prenume în peceţi identificatoare de sine stătătoare.
De aceea, e o carenţă lexicală inevitabilă aceea de a trebui să numim un om prin îmbinarea a cel puţin două nume, fără a mai pomeni de situaţiile tot mai dese cînd nici măcar împreunarea lor nu ne mai ajută să-i precizăm identitatea. Deficienţa aceasta nu e sesizabilă în cazul lui Camil, al lui Nichita, al lui Titu sau al lui Nae. Haloul notorietăţii lor s-a adunat în prenume, eclipsînd sonoritatea numelui. Iar dezechilibrul creat de focalizarea atenţiei asupra prenumelui este atît de izbitor încît putem vorbi de o înglobare a numelui în prenume, de o asimilare mergînd pînă la dispariţia termenului absorbit.
Fenomenul psihologic pe care se sprijină acest proces de fagocitoză onomastică e cel al codului cultural dintr-o epocă. Prenumele devine nu numai poreclă, adică marca de identificare, dar şi simbol: o încărcare a cuvîntului cu mănunchiul de însuşiri ale omului viu. Literele se molipsesc cu trăsăturile personajului şi se transformă în substitutul lui. Cuvîntul "Camil" are deja c
