Simptomatologie generală (II)

Dacă părea din ce în ce mai limpede că situaţia axiologică a literaturii române în comunism poate fi rezolvată, elucidată printr-o evaluare exigentă în noile sinteze, se dovedea din ce în ce mai confuză situaţia noii literaturi, născute după 1990. Încotro mergea ea?

Două fenomene ale literaturii noi, postdecembriste, rezumă, în mare parte, transformările semnificative: pe de o parte, în domeniul prozei, raportul variabil dintre fictiv şi non-fictiv, iar pe de alta, declinul spectaculos al poeziei, după o inflaţie înşelătoare, ce părea o dezvoltare înfloritoare a liricii. Ambele fenomene se petrec în doi timpi: o primă etapă (1990-2000) favorabilă non-fictivului şi relativ neutră faţă de poezie, creând impresia unei stabilităţi, adică a menţinerii poeziei la nivelul anterior; a doua etapă (după 2000) în care ficţiunea se regenerează, iar declinul poeziei devine evident.

Creşterea interesului pentru literatura confesivă a fost urmată, cam din 2000, de o descreştere previzibilă a interesului pentru memorialistică şi jurnale, datorată epuizării relative şi, mai ales, saţietăţii sau oboselii publicului. Non-fictivul îşi făcuse datoria, deşi surpriza unor mărturii interesante se păstrează în continuare, dar fără a crea evenimentul. Literatura confesivă nu a dispărut şi nu va dispărea, dar importanţa acordată s-a diminuat lent, dar sigur. A urmat, în compensaţie, reabilitarea ficţiunii (am discutat pe larg fenomenul în preambulul volumului meu din 2004). Romanul a intrat în criză de creaţie şi în criză de cititori imediat după 1990, dar revine în forţă la începutul mileniului III, putând spera, dacă nu la succese europene notorii, măcar la afirmări modeste, dar certe.

Eclipsarea poeziei, pentru cine voia să vadă, părea să fie iremediabilă într-un termen previzibil. O inflaţie aiuritoare, hrănită de volumele tipări