O puzzlectura a umanului incearca si reuseste Eugen Iovan* intr-un ciclu din tablourile sale. O sinecdoca a ochiului, cu care pune la incercare fantezia privitorului, spre a-i vedea reactiile. Un soi de pars pro toto impins pana aproape de ironie. Am vazut vizitatori care, in fata panzelor inguste, incercau, discret, e adevarat, sa-si acopere un ochi, in speranta ca, din fragmentele lipsa, vor reusi sa recompuna chipul intreg pe care il frecventeaza doar autorul. Efort inutil, caci viziunea totalizatoare, inversul sinecdocii, adica totum pro parte, sta inchisa in sipetelul originar al artistului. Pe care scrie Vanitate. Vanitate, iar nu orgoliu, fiindca (spun moralistii, nu noi!), in vreme ce acesta inseamna privirea proprie doar in oglinda, vanitatea e, ca sa zicem asa, mai umana. E sinonima cu rasfrangerea imaginii personale in ochii celorlalti.
Impingand comparatia spre zone mai tehniciste, Eugen Iovan ar putea la fel de bine sa picteze ecorche-uri, in buna traditie de la l'Ecole des Beaux Arts a secolului al XIX-lea. Corpul uman vazut in sumedenia de muschi, oase, tendoane, zgarciuri, nervi si alte daravere interne mofturoase, spre a-i lasa privitorului libertatea de a-si imagina nudul in toata splendoarea lui. Si, in mod cert, Leon Battista Alberti, celebrul uomo universale al Renasterii, ar fi fost foarte incantat. Dar nu! Pictorul nostru se opreste la detalii mai minutioase. Si comite tot felul de experiente in laboratorul lui de viziuni partiale.
Imaginea unitara care se ghiceste dincolo de fragmentele artistului pare a fi cea a chipului unui batran cat lumea. Surprins in trei ipostaze. Mai intai priveste, fix, direct, limpede. Apoi intrezareste, prin degetele usor departate ale palmei puse pe obraz. Si, in fine, refuza privirea, caci isi acopera ochii cu palmele. Sunt, de fapt, chintesenta atitudinilor posibile ale relatiei cu lumea. Cu ceila