Cum suntem

şi iată eterna ciclicitate: O floare îţi atinge degetul şi

se desfrunzeşte

în memorie, pătează pânza albă. În mintea noastră -

ceară moale - senzaţiile

îşi afundă ca nişte gâze micile picioruşe zburdând din

loc în loc,

o briză sau o furtună de culori, sunete, mirosuri, atingeri

şi forme,

un snop de impulsuri nervoase desprinse din molozul

senzaţiilor.

În alambicuri, spaţiul şi timpul, zborul şi pricina naşterii

ordonează totul în imagini şi serii, ca nişte cărţi în rafturile

bibliotecii.

Dorinţa alege şi trimite. Înţeles, scop şi putere. Stăpânul

decide.

Luna pentru noi e doar ideea noastră pură.

Dar în noi e un soare ascuns, amintirea celor în care

odată am fost,

dar am căzut şi ne-am întrupat. Impuritatea ne face să

uităm.

şi luna nu e decât o umbră a acestui soare, şi lucrurile

doar un susur

îndepărtat şi inconsistent, pâlpâiri trecătoare, şi noi, doar

o singurătate a ideilor.

Undeva există monade şi albii adânci

prin care se simte cum memoria de pretutindeni şi din

totdeauna cloceşte gândul.

Gândul se afundă în fractali infiniţi, în Dumnezeu,

se aude în valea adâncă.

Ideile sunt înstelate pe boltă. Oglinzi joacă precum focuri

bengale

în afară şi înăuntru,

oglindesc mărul lui Adam şi şarpele mieros. Paradisul

rămâne afară.

Iluzia şi certitudinea sunt încleştate ca Iacob cu îngerul.

Trezire

În cameră, aproape în întuneric, răsturnat cu capul în

jos,

agăţat doar de o impresie vagă, în interiorul vidului,

în spaţiul şi timpul care mi-au fost date, în creierul care

mi-a fost dat,

creier al tuturor şi totuşi altul, nu de insectă şi nu de

extraterestru,

ci de om care doarm