Cum suntem
şi iată eterna ciclicitate: O floare îţi atinge degetul şi
se desfrunzeşte
în memorie, pătează pânza albă. În mintea noastră -
ceară moale - senzaţiile
îşi afundă ca nişte gâze micile picioruşe zburdând din
loc în loc,
o briză sau o furtună de culori, sunete, mirosuri, atingeri
şi forme,
un snop de impulsuri nervoase desprinse din molozul
senzaţiilor.
În alambicuri, spaţiul şi timpul, zborul şi pricina naşterii
ordonează totul în imagini şi serii, ca nişte cărţi în rafturile
bibliotecii.
Dorinţa alege şi trimite. Înţeles, scop şi putere. Stăpânul
decide.
Luna pentru noi e doar ideea noastră pură.
Dar în noi e un soare ascuns, amintirea celor în care
odată am fost,
dar am căzut şi ne-am întrupat. Impuritatea ne face să
uităm.
şi luna nu e decât o umbră a acestui soare, şi lucrurile
doar un susur
îndepărtat şi inconsistent, pâlpâiri trecătoare, şi noi, doar
o singurătate a ideilor.
Undeva există monade şi albii adânci
prin care se simte cum memoria de pretutindeni şi din
totdeauna cloceşte gândul.
Gândul se afundă în fractali infiniţi, în Dumnezeu,
se aude în valea adâncă.
Ideile sunt înstelate pe boltă. Oglinzi joacă precum focuri
bengale
în afară şi înăuntru,
oglindesc mărul lui Adam şi şarpele mieros. Paradisul
rămâne afară.
Iluzia şi certitudinea sunt încleştate ca Iacob cu îngerul.
Trezire
În cameră, aproape în întuneric, răsturnat cu capul în
jos,
agăţat doar de o impresie vagă, în interiorul vidului,
în spaţiul şi timpul care mi-au fost date, în creierul care
mi-a fost dat,
creier al tuturor şi totuşi altul, nu de insectă şi nu de
extraterestru,
ci de om care doarm