Imi amintesc, cu plăcere, de momentul când am dat, în bibliotecă, de frumoasa iniţiativă a unui grup de mateini de elită, prin care neterminatei proze Sub pecetea tainei i s-au propus câteva finaluri deplin plauzibile ca spirit şi, mai cu seamă, ca stil. S-au publicat chiar două cărţi reunind - într-o intarsie spectaculoasă - texte critice sau variante fragmentare ale controversatei povestiri scrise de Mateiu Caragiale. Cea dintâi, din 1994, îngrijită de Marian Papahagi, conţinea continuările semnate de Radu Albala şi Eugen Bălan. Cea de-a doua, din 1999, punea în valoare texul îngrijit şi încheiat de Alexandru George. Desigur, ediţiile colecţionau proze lucrate cu mult înainte şi - uneori - deja publicate în volum sau aiurea. Chiar şi aşa, însă, însumarea lor, ludică şi totodată impecabilă filologic, nu îşi pierde cu nimic din strălucire. Felul în care misterul matein, enunţat explicit şi în duh, şi în literă, a fost respectat şi amplificat de câţiva scriitori absolut creditabili, e oricând demn de urmărit cu lupa. O ceremonie a lecturii care iese în întâmpinarea unei alte ceremonii, a scrisului.

Poate părea o impietate - sau un semn de inadecvare intelectuală - ceea ce spun, dar nu cu mult diferit am resimţit primul contact cu densul volum de Palimpseste publicat la Cartea Românească, în ediţie secundă, de Cornel Mihai Ionescu. Senzaţia de rescriere şi de definitivare narativă e, în viziunea nea, mai pregnantă decât aceea firească unui demers de critică literară. Iar zborul jos presupus de orice asemenea palimpsest, levitaţia discretă a pasajului care înlocuieşte un alt pasaj pare mai curând o nivelare după contur fix şi un gest de precizie topografică. Cum anume? Ei bine, dacă începem lectura după un algoritm heraldic, din centrul opului, adică de la capitolele dedicate nimănui altcuiva decât lui Mateiu Caragiale, ne vom lămuri întrucâtva. Fiindcă, din cele