Într-un Cuvânt înainte la volumul său de debut, apărut în 1970, când autorul era deja cincuagenar, Alexandru Paleologu vorbeşte în eufemisme, cu o luminoasă ironie, despre avatarurile existenţei sale de până atunci: "Din inadvertenţă, distracţie sau curiozitate, s-a pomenit în variate avataturi, care i-au sporit mult de tot cunoştinţele despre lume şi viaţă. În privinţa aceasta, fără nici o modestie, se pretinde într-adevăr priceput.". Numai în acest domeniu, împachetat perifrastic, al detenţiei în lotul Noica-Pillat ar avea semnatarul o anumită competenţă. În rest, el îşi declară un amatorism multilateral. Spiritul şi litera "nu e o adevărată carte de critică", autorul ei "nu îndrăzneşte" să-şi revendice titlul de critic şi "nu are firea unui cărturar". Spiritul său "e departe de a fi unul ştiinţific". Faţă cu morga scientistă şi academizantă a atâtor savanţi autodeclaraţi ai criticii, istoriei şi teoriei literare (pe axa Mihail Dragomirescu-Adrian Marino), relaxarea lui Alexandru Paleologu are şi o nuanţă polemică. Ea se potriveşte, fără îndoială, structurii culturale şi naturii umane a personajului (boier vechi, adevărat, fără fumuri), dar este şi o valoare adăugată, un strop de seninătate căutat - şi găsit - în literatură şi în viaţă.

În ce mă priveşte, l-am prins pe Al. Paleologu într-o fază nu prea bună, de crepuscul biologic exploatat fără jenă de diferiţi gazetari, care îi cereau eseistului opinii pe toate temele posibile; şi acesta le şi oferea cu largheţe, pe un ton mult mai rezolut decât aici şi cu două-trei calificative ("imbecil", "idioţenie") bune în orice împrejurare. Altfel spus, Paleologu devenise în ultimii ani un fel de guru pentru publicul larg: o postură care poate îl măgulea, dar nu i se potrivea câtuşi de puţin. Şi aceasta fiindcă sub aparenţa de relaxare a intervenţiilor şi "încercărilor" sale scripturale există aproape întotdeauna o med