În confuzia generală provocată de declaraţia de independenţă de la Priştina, vizita lui Boris Tadici la Bucureşti a avut darul de a nuanţa poziţia oficială a României şi de a mai repara ceva din imaginea Serbiei.

Pe bună dreptate, vecina noastră are renume prost, iar albanezii din Kosovo nu au niciun motiv să se încreadă în sârbii care i-au ucis şi aruncat în gropi comune şi i-au izgonit cu mitraliera din casele lor. Unde erau atunci sutele de mii de sârbi care demonstrează astăzi împotriva independenţei Kosovo? Din păcate, nici un lider sârb nu şi-a cerut scuze faţă de albanezi, croaţi sau bosniaci pentru masacrele comise în anii ’90 şi nu a încercat măcar să-i sancţioneze pe autorii celor mai grave acte de cruzime, adică pe generalul Ratko Mladici şi pe liderul sârbilor bosniaci Radovan Karadjici, doi psihopaţi care au îngrozit opinia publică internaţională - nu însă şi pe cea românească. Iar în ceea ce priveşte dreptul internaţional, el s-a dovedit depăşit din momentul în care ONU a pus pe acelaşi plan dictaturile şi democraţiile, i-a tratat pe dictatori ca pe nişte oameni de stat respectabili şi a permis situaţia absurdă în care Libia, înainte de convertirea sa la raţiune, a prezidat Comisia ONU pentru drepturile omului.

Acestea fiind zise, să salutăm faptul că Serbia nu doreşte să se izoleze de restul Europei, cum a făcut sub conducerea lui Miloşevici, iar Bucureştiul i-a oferit posibilitatea de a da un astfel de semnal important atât pentru sârbi, cât şi pentru UE. Aceasta este de fapt principala realizare a României, şi nu eventuala sa poziţionare ca mediator între Belgrad şi Bruxelles. Faptul că Traian Băsescu i-a cerut lui Boris Tadici să discute cu Priştina este, de asemenea, o corecţie necesară pentru poziţia României, care risca să fie mult prea apropiată de poziţia Rusiei şi greu de digerat pentru aliaţii din NATO şi UE. Adevărata