Marţi, la Primăria Craiova, s-a desfăşurat lansarea cărţii „Fenomenul Universitatea ‘91“, a domnului Ion Jianu. Printre cei prezenţi s-au aflat şi foşti jucători ai Universităţii Craiova, care au rememorat perioadele de glorie ale echipei alb-albastre.
M-am numărat printre cei mai tineri aflaţi în sală şi, personal, nu mă puteam mândri cu faptul că îmi aduc aminte ceea ce s-a petrecut, chiar dacă în sezonul 1992-1993 aveam şase-şapte ani. La fotbal am început să mă uit din 1994, fiind îndrăgostit de Brazilia lui Romario, de Juventusul lui Vialli şi Baggio şi de Universitatea Craiova, a lui Craioveanu şi Stângă. Atunci doar Brazilia triumfa, iar Juventus se pregătea de asaltul Europei. Ştiinţa ocupa locul doi în campionat, dar jocul practicat nu avea cum să nu îţi ia minţile şi să te facă să-l divinizezi pe Craioveanu.
De atunci însă, nu am avut prea multe amintiri frumoase pe care să le pot spune şi eu, în alte ocazii.
Articolul prezent face o rememorare a tuturor evenimentelor trăite alături de Universitatea Craiova, de către cei născuţi după 1986. În aproape 14 ani de alb-albastru, vorbind strict personal, evenimentele maxime trăite au fost două finale de Cupă. Una în sezonul ’97-’98, când jumătate de echipă era pentru Steaua şi jumătate pentru Rapid, o finală în care singurul care îşi dorea să triumfe, antrenorul Alessanco, s-a trezit singur în războiul unor olteni nebuni, care numai să triumfe Universitatea nu îşi doreau.
A doua finală a fost în 2000, când nici prin cap nu ne trecea să învingem Dinamo, Universitatea fiind pe atunci satelitul „câinilor“, din cauza „potăii“ din conducere, Gigi Neţoiu.
Despre fotbaliştii admiraţi sau idoli, dintre jucătorii ce au tranzitat clubul, nu a fost unul căruia să îi mai pese de Ştiinţa. Toţi şi-au dorit să se transfere peste hotare, iar cei care au mai sperat să ridice Bănia a trebuit să se recunoas
