Doi pictori aparţinînd aceleiaşi generaţii, a căror viaţă acoperă aproape întregul secol şi a căror operă traversează experienţe unice prin bogăţie şi prin dramatism, dar al căror orizont estetic este radical diferit, şi-au publicat, acum cîţiva ani, aproape simultan şi cu puţin timp înaintea plecării dintre cei vii, memoriile. Unul este Ion Popescu-Negreni (n. 1907), iar celălalt Vasile Dobrian (n. 1912). Primul este un impresionist tîrziu, un poet al armoniilor subtile şi al raporturilor cromatice îndelung studiate, un melancolic şi un contemplativ, iar cel de-al doilea un constructivist, un vizionar al ordinii geometrice, un lucid care caută inefabilul, paradoxal, tocmai în exactitate şi în rigoare. Ion Popescu-Negreni este, cu alte cuvinte, un tradiţionalist mereu proaspăt şi permanent disponibil în faţa provocărilor din lumea tangibilă, în timp ce Vasile Dobrian este un insurgent în spaţiul limbajului, un spirit avangardist, o conştiinţă care pîndeşte armoniile inalterabile de dincolo de lumea fenomenală. Aşadar, cei doi artişti, chiar dacă au străbătut acelaşi timp, au înfruntat în mod distinct istoria şi sînt radical diferiţi atît ca experienţă imediată cît şi ca experienţă interioară: Ion Popescu-Negreni a fost prizonier în Rusia şi a cunoscut infernul siberian, Vasile Dobrian a experimentat incoerenţa istoriei (şi toate fracturile derivate) în cercurile avangardiste, în apropierea acelor spirite protestatare care încercau, vehement, remodelarea realului.
Acestor mari deosebiri, care privesc atît viaţa cît şi înţelegerea şi expresia artistică, li se mai poate adăuga încă una: relaţia cu scrisul, cu textul, cu lumea virtuală a cuvintelor; cu textul literar în genere şi cu textul ca experienţă proprie. Ion Popescu-Negreni rămîne şi aici un realist, un narator spontan, neelaborat, care amestecă informaţia banală cu judecata morală şi observaţia neutră c
