Barcelona a fost o aspiraţie şi a rămas o nostalgie. Nicăieri ca aici n-am fost atât de agreabil contrariat la tot pasul şi în nici un alt loc n-am întâlnit o asemenea concentrare de frumuseţe, de la cea urbanistică, arhitectonică, până la cea a peisajului care se deschide mereu altul, oferind de peste tot noi perspective.

Întâia emoţie am trăit-o aici la întâlnirea cu Columb. Este - din istorie - unul dintre personajele de care mă simt cel mai ataşat. Poate pentru că îi înţeleg foarte bine, la modul empatic, destinul. A începe o carte, mai ales când ea se vrea un roman de anvergură, înseamnă a te angaja într-o aventură asemenea exploratorului: ştii încotro te îndrepţi, ţi-ai făcut toate planurile, ai stabilit itinerariul, dar nu ştii niciodată când, dacă şi unde vei ajunge. Şi de cele mai multe ori - presupunând că ajungi - constaţi că ai ieşit la un cu totul alt ţărm decât cel la care gândeai. Fără ca aceasta să devină totuşi un motiv de regret. Lui i se spune aici Cristóbal Colón. Monumentul său stă într-o mare piaţă circulară, între port şi începutul ramblei. A fost conceput de Gaietá Buigas, lucrat de sculptorul Rafael Atché şi inaugurat la 1 iunie 1888, cu ocazia Expoziţiei Universale. Sunt astfel 120 de ani de când Amiralul, Navigatorul, Descoperitorul, cu toată slava şi păcatele sale, stă în vârful acestei coloane de 70 de metri, cu braţul întins spre mare, dar în direcţia opusă celei în care a navigat. Au fost atunci polemici pe chestia asta, dar în cele din urmă s-a convenit că e bine aşa, deoarece arată înspre Genova, oraşul său natal, şi n-avea sens să arate apusul, unde nu se vede nici o mare, ci doar începutul ramblei. Oricum, l-au adoptat şi îl venerează, considerându-l fiu al lor, deopotrivă Spania şi Catalonia, dar numai catalanii se implică aici, în capitala lor, în omagiul epigrafic de pe monument: Honrando a Colona, Catalunya honra a sus hij