● Remuşcare / Atonement (Marea Britanie, 2008), de Joe Wright.
Cu romanul său din 2001, Atonement (tradus la noi, corect, sub titlul Ispăşire), scriitorul britanic Ian McEwan a reuşit o performanţă excepţională: aceea de a scrie un mare roman "tradiţional", solid-realist, care să poată fi citit de oricine "de dragul poveştii", dar care în acelaşi timp să chestioneze radical moralitatea artei de a spune poveşti. Acţiunea începe în 1935, cînd o fetiţă de 13 ani, pe nume Briony, distruge două vieţi - a surorii ei mai mari, Cecilia, şi a iubitului acesteia, Robbie - printr-o mărturie mincinoasă. Această secţiune poate fi citită ca o nouă variantă a clasicei poveşti (clasicizată de Henry James prin romanul Ce ştia Maisie) despre copilul care interpretează greşit, cu rezultate dureroase, purtările oamenilor mari din jurul său. Dar e în acelaşi timp povestea unei tinere scriitoare care falsifică impardonabil realitatea, din ambiţia scriitoricească de a o ordona într-un anumit sens. În viitor, Briony va încerca să-şi răscumpere greşeala scriind cărţi bune, folosindu-şi imaginaţia nu pentru a le atribui personajelor ei intenţii malefice, ci pentru a reconstitui scrupulos punctul de vedere al fiecăruia. Întrebarea e dacă se poate mîntui în felul ăsta. La sfîrşitul vieţii ei (şi al romanului), Briony recunoaşte că, din dorinţa asta de a repara - care e tot o dorinţă de a face ordine -, ea şi-a falsificat încă o dată confesiunea. S-a întors de unde a plecat. Arta narativă înseamnă ordine, spune McEwan, dar, cu cît se leagă mai bine povestea, cu cît mai lucrate îi sînt simetriile, cu cît mai bine rostuite îi sînt detaliile, cu atît riscă să se îndepărteze mai tare de autenticitatea primului elan confesional. Şi, în timp ce se autointeroghează atît de temeinic (şi atît de emoţionant), acest roman extraordinar îşi face datoria de roman "tradiţional", "bine construit", o
