Cînd vorbim despre şefii politici este bine să ne ferim din capul locului de o confuzie: aceea dintre "şef" şi "lider". Pentru că diferenţele dintre cele două noţiuni sînt, în realitate, fundamentale.

Una e să fii şef, alta să fii lider. Şefii, bunăoară, sînt instalaţi, ca în orice organizaţie, cu delegaţie. De sus în jos. Fără putinţă de crîcneală. Cine n-are de gînd să se supună poate să plece - doar trăim într-o ţară liberă. Este cazul şefilor politici locali, numiţi prin intervenţie de la centru, sau al armatei de directori şi directoraşi ce-şi intră în pîine odată cu fiece schimbare politică de la Bucureşti.

Şeful politic aşadar, în forma lui clasică, nu este în nici un caz de capul lui - orice şef îşi are şeful. Fiecare îşi ştie locul şi îşi simte lungimea plăpumii. Şefii politici nu se deosebesc, aşadar, prea mult de şefii din întreprinderi şi companii. Pot importa de acolo şi organizarea eficientă, dar şi pragmatismul pus în slujba profitului - profit personal, pentru organizaţie sau amîndouă. Dar aceste calităţi îi pot face şi foarte puţin controlabili în momentele grele ale pierderii puterii. Şefii politici sînt primii gata să rămînă şefi politici şi sub următoarea stăpînire. Ei tind, aşadar, să formeze o "castă" a celor indispensabili prin experienţă, relaţii, legături cu personalul din administraţie. La limită, şefii politici pot constitui baza acelui "corp de administratori" chipurile independenţi, imuni la schimbarea garniturilor politice de la centru - dar care în realitate păstrează o mare parte din moravurile politichiei mărunte. Exemplu: trecerea prefecţilor din rîndul "şefilor politici" în cel al "funcţionarilor publici". Prefecţii au căpătat astfel garanţia menţinerii în posturi indiferent de rotaţia la guvernare, dar continuă să tragă sfori politice în zonă.

Cu liderul e altceva. Vine din urmă, arde etape, dă direcţii. Cu g