La Forumul Economic de la Davos de anul acesta, subiectul principal a fost puterea tot mai mare a Asiei. Un analist asiatic a afirmat că în 2050 vor fi trei puteri mondiale: Statele Unite, China şi India. Acesta nu a menţionat Europa, dar a subestima forţa Bătrînului Continent este o greşeală. Da, în acest moment Europa boxează sub categoria ei de greutate. Este fragmentată, paşnică şi normativă, într-o lume a forţei brute, dar puterea mondială nu se reduce la cea militară. Folosirea forţei printre democraţiile avansate economic este practic de neconceput. În relaţiile dintre ele, astfel de ţări sînt toate de pe Venus - ca să-l parafrazez pe Robert Kagan - iar din această perspectivă, focalizarea europeană asupra legii şi a instituţiilor este o calitate.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre Europa şi alte părţi ale lumii, un recent sondaj arăta că mulţi europeni ar dori ca acest continent să joace un rol mai important. Numai că, pentru a crea un echilibru cu puterea militară americană, e nevoie de o dublare sau o triplare a cheltuielilor pentru apărare, şi puţini europeni ar fi încîntaţi de o astfel de creştere. Totuşi, o strategie europeană inteligentă ar presupune investiţii mai mari în puterea militară.
Situaţia Europei nu este însă atît de întunecată pe cît cred pesimiştii. Puterea înseamnă abilitatea de a obţine rezultatele dorite, iar resursele pentru a ajunge la ele depind de context. În termeni funcţionali, puterea este distribuită ca un joc de şah în trei dimensiuni. Pe tabla de joc situată sus se găsesc relaţiile militare dintre state, unde SUA sînt singura super-putere internaţională cu posibilităţi de a acţiona la nivel mondial. În acest loc, puterea este unipolară.
Pe tabla din mijloc se află relaţiile economice, unde lumea este multipolară. Aici Europa acţionează ca o uniune, iar ţări ca Japonia şi China au deja roluri importante.
