Courrier International (7-13 februarie 2008) publică un dosar pe tema gravelor "ameninţări" pe care laicitatea europeană le-ar suporta chiar acum, sub ochii noştri. Verdictul e cumva prealabil deliberării, cel puţin la nivelul articolelor selectate. Iată că n-am scăpat de obsesia medievală a relaţiei dintre imperium şi sacerdotium! Bătrînul Continent, chinuit de vechii demoni ai teologiei politice... Două secole de modernitate consumate degeaba... N-aş vrea să caricaturizez partizanatul altora cu ajutorul propriilor mele opţiuni, poate imoderate. Mi se pare însă onest să particip la dedramatizarea acestui gen de campanie alarmistă.
Nu neg cîteva evoluţii recente, cum ar fi discursul "cruciat" al Administraţiei americane după 11 septembrie sau curajul lui Benedict al XVI-lea de a evoca fără ghilimele Europa creştină, chiar dacă asta deranjează anumite cercuri ideologice. La fel de adevărat este şi faptul că Partidul Popular European a preluat, foarte precaut de altfel, tema "rădăcinilor creştine" ale civilizaţiei noastre, fără să reuşească (totuşi) menţionarea acestora în preambulul defunctului Tratat Constituţional ori în fruntea resuscitatului Tratat de la Lisabona. Că dreapta e mai atentă la "tradiţii", indiferent de generaţia din care fac parte liderii săi, se vede şi din atitudinea noului preşedinte al Franţei care, în felurite ocazii, n-a ezitat să amintească universalitatea faptului religios. De curînd, la Roma, Nicolas Sarkozy spunea că "dramele secolului XX nu au decurs din excesul ideii de Dumnezeu, ci din redutabila ei absenţă": cine ar putea contrazice această constatare de bun-simţ?
Printre acuzaţiile formulate dinspre stînga intră şi implicarea episcopatului spaniol în campania electorală care se va încheia la 9 martie, dar, încă o dată: este critica politicilor familiale aplicate de premierul socialist Zapatero un cec în alb pentru dre
