Premiile filmului elveţian nu se vor mai decerna la Solothurn, e oficial. După 11 ediţii, ele se vor muta altundeva - încă nu s-a anunţat unde. Cică s-ar fi oprit cu premiile la ediţia a 11-a ca să rimeze cu Solothurn, oraşul cu 11 turnuri cu ceas şi 11 fîntîni, ceva de genul... Aiurea; au făcut-o pentru că, din motive care-mi scapă, Solothurner Filmtage nu mai e "în cărţi" (= conturi contabile).

Cu ochiul lipit de gaura cheii

Adevărul e că nu prea ai ce să vezi, în aceste "zile" ale "filmului elveţian"! "Noi facem filme elveţiene mai bune ca Hollywood-ul", spunea sloganul Filmtage acum cîţiva ani, cu un nesperat strop de umor... Ei bine, cu documentarele stau binişor - şi, uneori, cu scurtele. De pildă, scurtul care a cîştigat premiul pentru 2007 a fost şi marele cîştigător de la Clermont-Ferrand de anul acesta: Auf der strecke. Regizat de Reto Caffi, scurtmetrajul povesteşte - în 30 de minute folosite economic, ca în bucătărie - relaţia dintre un video-supraveghetor de supermarket şi o vînzătoare de acolo. Nici unul nu mai e chiar tînăr, amîndoi fac parte din acea categorie pentru care o relaţie se amînă la nesfîrşit din timiditate şi o rutină a ocaziilor ratate. Într-o zi, fratele femeii este omorît în bătaie în metrou de o bandă de tineri, sub ochii nepăsători ai supraveghetorului... Brusc, tocmai lucrul care ar fi trebuit să-i îndepărteze îi apropie pe cei doi, pentru că femeia nu ştie că bărbatul era în acea ramă de metrou; este un început de relaţie chinuit, bazat pe sentimentul său mut de culpabilitate şi pe vulnerabilitatea ei confuză. Filmul se termină - şi ăsta e marele său merit - în coadă de peşte, fără happy-end, fără explicaţii şi fără a conforta spectatorul în vreun fel. O "felie de viaţă", care bifează - fin, vătuit - o stare de fapt şi o stare de spirit: violenţă urbană, frustrare şi însingurare. Şi voyeurism.

Le créneau (un fi