A scăpat până şi celor mai ageri analişti din România şi din lume un amănunt: deşi marile puteri anunţaseră că vor recunoaşte independenţa Kosovo imediat după proclamaţia solemnă de la Pristina, decizia oficială a fost anunţată abia luni spre seară, la o zi după sindrofiile din provincia secesionistă. E limpede că marile puteri au aşteptat să vadă evoluţia evenimentelor pentru a se putea pronunţa. Nu e vorba însă de reacţiile Moscovei sau ale Belgradului. Acestea erau previzibile pentru cancelariile occidentale. Reacţia opiniei publice din ţările occidentale nu putea fi prevăzută, pentru că ea depindea în chip decisiv de reflectarea de către mass-media a evenimentelor de pe teren. Proclamarea independenţei Kosovo a avut loc într-un context mondial definit de importanţa covârşitoare a mass-media. Prin transformarea lumii în ceea ce Mac Luhan numea satul global, nici un politician, nici o ţară, nici un guvern nu poate să nu ia în calcul reflectarea unui eveniment dintr-o ţară de către televiziunile şi agenţiile de presă cu expunere planetară. Din acest punct de vedere, urmărind reacţiile populare de la Pristina şi de la Belgrad, putem spune că sârbii au pierdut un nou război mediatic. În timp ce, în Kosovo, televiziunile şi agenţiile planetare au înfăţişat o satisfacţie de masă, în Serbia, ele au putut arăta, cu excepţia câtorva manifestaţii violente, o resemnare cvasitotală a populaţiei. Dacă în Serbia ar fi coborât în stradă un milion de oameni, probabil că marile puteri ar fi amânat recunoaşterea. Dacă diaspora sârbească ar fi organizat mitinguri de protest în toate capitalele lumii, reuşind să antreneze şi cetăţeni ai ţărilor respective, guvernele marilor puteri europene ar fi şovăit în împlinirea promisiunilor făcute Pristinei sau, cel puţin, ar fi anunţat gesturi de bunăvoinţă faţă de Belgrad. Votul în favoarea lui Boris Tadici, adăugat resemnării sârbilor, a co