NATO este o organizaţie care îşi gestionează foarte greu succesul postbelic. Cînd a învins în războiul rece, a fost la doi paşi de desfiinţare. Apoi, sub elanul neaşteptat al esticilor fost comunişti, a regăsit un suflu nou şi a început să-şi regîndească misiunea. Dar, exact cînd proba de foc a venit - mă refer la războiul din Irak şi, acum, la cel din Afganistan - NATO pare că este o organizaţie obeză şi prudentă. Este, încă, cea mai puternică alianţă militară a lumii. Dar asta datorită Statelor Unite. Altfel, ar fi un urs mare şi sfătos.

Înainte de Summit-ul bucureştean, NATO are probleme serioase, care erodează Alianţa. Fie că vor face obiectul unor discuţii (asta înseamnă, cel puţin, că aceste probleme sînt recunoscute ca atare) sau al unor decizii (asta înseamnă că vor fi şi rezolvate, ceea ce este totuşi o proiecţie mult prea optimistă), fie că nu se vor regăsi deloc în discuţii (asta e cel mai probabil!), aceste probleme interne există şi sînt, pentru un ochi antrenat, evidente. Eu sînt pesimist în privinţa abordării serioase a acestor teme, pentru că ele sînt de natură filozofică (dacă admitem că fiecare organizaţie internaţională are o filozofie proprie) şi am impresia că nimeni nu vrea să discute despre fundamentele organizaţiei tocmai acum. Summit-ul NATO devine din ce în ce mai festivist şi din ce în ce mai puţin un prilej al deciziilor istorice. Iar vremurile noastre mi se par tot mai puţin propice festivismului şi tot mai în nevoie de acţiuni politico-militare ample, coerente şi robuste. Este vremea asumării riscurilor şi noi avem lideri tot mai puţin dispuşi să facă aşa ceva. După părerea mea, cea mai serioasă problemă cu care se confruntă NATO acum este slăbirea încrederii reciproce între aliaţi. Forţa centripetă a NATO este faimosul articol 5 din Tratatul Nord-Atlantic: "Părţile sînt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multor