Îl întîlnim oriunde. A auzit că România a devenit paradisul milioanelor de euro, a auzit că vor veni bani cîţi n-au venit vreodată şi ar vrea să ştie unde e casieria. Simplu, pentru amatorul de fonduri UE, ecuaţia accesării fondurilor se reduce la B plus T egal C, unde banii (B) trebuie (T) cheltuiţi (C).
La bază, există o raţiune simplă, deloc ingenuă, un principiu omenesc: dacă nu iau eu o parte din bani, îi va lua altcineva. Sau, şi mai rău, fac cale întoarsă la Bruxelles, în timp ce noi toţi cotizăm în completare/compensare, prin alocările bugetare anuale. Desigur, nu ar fi patriotic să lăsăm să se întîmple aşa ceva. Amatorul de fonduri UE este extrem de util acestor vremuri, cu o singură condiţie: să se profesionalizeze (el sau un coechipier). Cum cele mai multe fonduri trebuie atrase de instituţiile publice, în folosul comunităţii, treptat, cei care îşi doresc să cheltuiască fonduri UE descoperă că logica personală este corectă, dar că sînt multe alte elemente care transferă aceşti bani din planul virtual în cel real. Unul dintre acestea: în folosul cui vor fi cheltuiţi?
Să luăm un exemplu. Să presupunem că în localitatea Logreşti, jud. Gorj, primarul doreşte să pună gaze, pentru că, în an electoral, sătenii sînt nemulţumiţi că îşi încălzesc sobele cu lemne şi că, pentru a-şi face un ceai, trebuie să schimbe, periodic, butelia. Primarul a identificat o problemă (pe care se presupune că o cunoaşte de multă vreme), însă nu va fi suficient. Va trebui să o explice şi altora, pe care să-i convingă de urgenţa rezolvării acesteia şi de beneficiile pentru comunitate (dezvoltarea economică a localităţii, de exemplu, prin îmbunătăţirea infrastructurii).
Primarul va trebui să fie manager de proiect şi să îşi gîndească iniţiativa după toate canoanele acestei ştiinţe. În primul rînd, este necesară o extrem de amănunţită cercetare, un studiu de fezabil
