Băiatul meu cel mare (Mihnea, cinci ani) are un şef în vîrstă de 99 de ani despre care ne vorbeşte adesea. Nici n-ar avea cum să evite asta, de vreme ce şeful îl sună destul de frecvent ca să-i traseze diferite sarcini. Într-o seară, soţia mea a îndrăznit să interfereze, sugerîndu-i să scurteze convorbirea. Mihnea a pus mîna pe microfonul telefonului şi i-a şoptit şuierat, cu exasperarea aceea prin care copiii ne transmit dezamăgirea lor faţă de nivelul nostru de inteligenţă: "Dar el a sunaaat!!"
Scena mi-a redeşteptat în minte o alta, mult mai veche. În anii â80, dădeam meditaţii la matematică, să-mi cîrpesc salariul ăla despre care nostalgicii sînt gata să jure că-ţi ajungea să-ţi faci vacanţele în Bahamas (în realitate, nu puţini erau cei care făceau un CAR ca să ajungă la Mamaia). Una dintre eleve era o fată timidă de 14 ani, iubitoare de jazz (!), pe care părinţii voiau s-o îndrume spre Informatică. Le-am dat o mînă de ajutor, mai ales că eram în domeniu, dar fata a scuturat din cap şi şi-a motivat lipsa de dorinţă: "Am impresia că meseriile astea intelectuale sînt cel mai prost plătite..." S-o fi minţit? Am preferat s-o întreb, cu o formulă tocită, ce vrea să se facă. Prinzînd un pic de curaj, a zis... Ia să vedem, ghiciţi? Fată, 14 ani, timidă, jazz, familie bună - ei?
A zis: "Inspector". Inspector de care? "Nu contează, inspector." De ce? "Mi-ar plăcea să domin oamenii..."
Indeed...
Mă aflu la al doisprezecelea loc de muncă. Başca vreo douăzeci de locuri prin care am colaborat. Dacă iau în calcul doar persoanele cu care m-am aflat în relaţie de subordonare directă şi frecventă, care îmi dădeau sarcini şi în faţa cărora trebuia să răspund, pot spune cu mîndrie că am avut, pînă azi, circa patruzeci de şefi. Mă simt pregătit să susţin un masterat în Ştiinţele Şefologiei.
Există, fireşte, numeroase aspecte care ar merita luate
