Mircea Mihăiesş: "Undeva, în Europa, un stat continuă să se destrame".
Undeva, în Europa, un stat continuă să se destrame. Procesul a început prin 1991 şi, din nefericire, apar tot mai multe semne că tragedia n-a ajuns la capăt. Nu am datele politicoistorice pentru a explica degringolada Iugoslaviei. E treaba istoricilor şi politologilor. Nu mă pot abţine să nu remarc însă o seamă de lucruri. Mai întâi, crearea artificială, maladiv-isterică, a impresiei că o situaţie identică e iminent să copleşească România. O spun răspicat: un asemenea pericol există doar în minţile naţionalist-şovinilor. Pentru ei, crescuţi într-o logică în care dacă se strănută la Moscova, la Bucureşti e musai epidemie de gripă, orice prilej de a-şi etala - cu cât mai grosolan, cu atât mai bine - aşa-zisul patriotism e mană cerească. Obezitatea patriotardă a acestor zile, pompată asiduu prin televiziuni, e însă una a defetismului, a fugii ruşinoase de pe terenul de bătălie. Îi înţeleg pe Vadim şi pe Funar: astfel de personaje ieşite din subsolurile coşmareşti ale iraţionalului nu ştiu, nu vor şi nu pot altceva decât să aţâţe ura. Dacă până şi Buruiană-Aprodu a ajuns să ceară expertiza psihiatrică a lui Vadim, înseamnă că lucrurile au ajuns acolo unde trebuia să ajungă.
Mă surprinde - dar nu mă contrariază - aderarea aproape în masă a comentatorilor şi politicienilor stângii la această veritabilă campanie care ne prezintă lumii drept un popor de babe pipernicite, cărora le clănţăne dinţii de frică pentru că nu ştiu ce frustraţi de prin Covasna şi Harghita vor „autonomie“. Şi ce dacă vor? Ce are a face autonomia cu declararea independenţei? Cum pot deveni „independente“ două judeţe fără sursă proprie de energie, prinse ca un cleşte într-un vast teritoriu românesc, fără posibilitatea de a ieşi din propriul perimetru? Orice mişcare de „independenţă“ în HarCov se rezolvă într-o
