Deseori, imaginea unei persoane cu handicap sever ne face sa intoarcem privirea, fie pentru ca ne doare, fie pentru ca nu este, pur si simplu, estetic * Prinsi in valtoarea cotidiana, devenim imuni la suferinta altora Ne simtim indreptatiti sa criticam decizia parintilor de a aduce pe lume un "astfel" de copil. Societatea este cea care impune limitele normalitatii si da diagnostice cat ai bate din palme. Thea Geanta are doi ani si opt luni. Din vara anului trecut, parintii o duc la o gradinita particulara. Se considera norocosi pentru ca au obtinut sponsorizare din partea unor persoane cu dare de mana, care au fost receptivi la problema lor. Thea are un program incarcat, dar seara de seara, debordeaza de energie. De la opt luni face kinetoterapie. Pentru a-i asigura evolutia, atat cea fizica, cat si cea psihica, are nevoie de o armata de specialisti medicali. Persoane pregatite, despre care atat mama Theei, cat si Mihaela Ristea, director adjunct al Directiei Generale de Asistenta si pentru Protectia Copilului (DGASPC), spun ca este cam greu sa le gasesti prin Constanta. De trei ori pe saptamana merge la Centrul de zi "Orizont", unde face cursuri de psihoterapie si logopedie. Urmeaza ora operationala, in timpul careia invata lucruri practice prin automatisme. Motivul pentru care fetita isi petrece copilaria trecand prin mainile a zeci de specialisti este simplu: are sindromul Down.

Diagnostic dupa ureche Insa, este indeajuns sa-ti petreci doua ore in familia Geanta pentru a-ti da seama ca Thea este etichetata prin lege, in mod eronat, drept un copil cu handicap grav, de gradul I. Este un copil extrem de afectiv, care-ti sare in brate imediat ce te vede. "Sunt o mama de copil cu probleme pentru ca asa mi se zice, nu pentru ca asta consider eu", spune Isabela Geanta. Nu intelege cum de a fost posibil ca, la numai cateva ore dupa ce a dat viata primului ei co