Cum ar fi reactionat oare politicienii romani daca albanezii din Kosovo si-ar fi declarat independenta in urma cu doi ani? Adica inaintea admiterii noastre in UE. In lunile in care fiecare zvon venit de la Bruxelles era intors pe toate partile pentru a vedea daca in spatele sau se ascunde vreo certitudine – a integrarii sau a amanarii?

Ar fi indraznit vreun lider de partid, in special din cele aflate la putere, sa nu salute independenta Kosovo in acele momente in care orice gest politic care ar fi putut supara vreo tara membra era privit ca un adevarat dezastru national? Bineinteles ca nu! Ar fi fost o incolonare entuziasta si cvasiunanima (exceptie acelasi paria de serviciu – Vadim) de aprobare si chiar solidaritate cu albanezii, iar "fratii" nostri sarbi ar fi fost lasati sa isi planga singuri amarul.

Cei care sustin acum sus si tare ca Romania a avut intotdeauna aceeasi pozitie fata de independenta Kosovo uita de toate temenelele pe care le-am facut pe langa guvernele influente din Europa pentru a ne accepta in Uniune in ciuda atmosferei irespirabile generate la Bucuresti de incompetenta si coruptia minunatei noastre clase conducatoare. O pozitie verticala, principiala, corecta intr-o chestiune de drept international ar fi fost acceptata doar din partea unui stat care manifesta aceeasi scrupulozitate fata de respectarea legii si in treburile interne. Pentru ca la noi situatia sta exact pe dos, pe canale diplomatice, dar nu cu foarte multa diplomatie, ni s-ar fi transmis, probabil, sa o lasam mai usor cu ilegalitatea deciziilor altora. Iar noi ne-am fi supus.

Pozitia Romaniei este egala cu suma spaimelor politicienilor. Ieri, se temeau de cei ce puteau decide amanarea integrarii in UE. Astazi se tem de cei carora le-ar putea destepta angoasele patriotice si care le-ar intoarce spatele la alegerile viitoare. Consensul clasei politice, pe care unii i