În aprilie 1950, Alexandru Amzulescu, un tânăr absolvent de filologie romanică, originar din Oltenia, proaspăt angajat la Institutul de Folclor, mergea pentru prima dată pe teren, într-o culegere. L-a întâlnit pe Lache.

Copilăria, petrecută în satul Valea Stanciului, judeţul Dolj, îi fusese vrăjită de “cântecele bătrâneşti”, de doinele ţărăneşti cu “sughiţuri”, de cântecele rituale de nuntă şi de înmormântare, de jocurile îndrăcite de la hora satului. A pornit pe urmele etnomuzicologului Ilarion Cocişiu şi ale echipelor monografice ale profesorului Gusti, care exploraseră folclorul oltenesc în anii ’30, şi a ajuns la Desa, Dolj, unde l-a găsit pe lăutarul Petrache Buzgan, atunci în vârstă de 74 de ani. Bătrânul nu mai putea cânta, dar l-a trimis pe cercetător la unul dintre cei pe care-i învăţase meserie: Mihai Constantin, zis “Lache Găzaru”, cel mai bun lăutar din zonă. Primul contact a fost marcat de neîncredere. Se pregătea colectivizarea, era vremea când satele erau bântuite de stahanovişti puşi să iscodească, să răspândească “ciuma roşie”, să pună gospodarii pe listele de chiaburi, să adune “cote” şi impozite. Lache era aproape surd, nu ştia carte, nu avea decât o casă, o pereche de cai şi trei pogoane de pământ. Mai “muncea cu ziua”, era şi potcovar. Lăutăria era însă ocupaţia de bază: cânta la nunţi şi onomastici, la hora satului, la bâlciuri şi hramuri. Câştiga bine, plătea şi impozit. Iniţial, bietul om a crezut că “domnul” îl întreabă de cântece, dar vrea să-l facă să spună de fierărie. Aşa că a zis întâi că mai drege câte o căruţă şi apoi l-a luat pe “nu ştiu” în braţe. Dezolat, cercetătorul s-a întors la Buzgan şi a continuat discuţia, fără să ştie că Lache îl urmărise şi îl asculta ascuns într-un cotlon. După ce a înţeles despre ce este vorba, a ieşit la lumină, iar profesorul Amzulescu a completat o fişă succintă de informaţii din ca