Lache Găzaru (Mihai Constantin, după numele de familie) s-a născut în anul 1915 în comuna Poiana Mare, din judeţul Dolj.
Ulterior s-a mutat în satul Desa, care aparţine aceleiaşi comune. Porecla i s-a tras din cauza tatălui: “Aşa m-a poreclit toate comunele, umbla ăla bătrânu’ cu gaz, iera şî viorist, şî după ce s-a prăpădit mi-a zis şlumeaţ mie: mă, ăsta i-a lu’ Găzaru, Lache Găzaru; cum îţ’ spusăi, tata lua gazu’ de la depou de la Calafat, de la Poiana, umbla prin saturi; îi da mâna să-l vândă: te duci, ai şi tu un franc la kilă, cum iera pi-atunci”.
Fiind sărac (toată averea sa rezumându-se doar la o pereche de cai şi trei pogoane de teren arabil), ocupaţia principală a lui Lache a fost aceea de lăutar: “Cu lăutăria, pe acolo-i numa’ năsîp, pădurile nu le poţ’ folosî, n-ai cu ce”; s-a mai ocupat şi cu munca câmpului şi lucrător la alţii, fiind plătit cu ziua, dar şi la moşii: “Am mers la Rast, la prinţu’ Brâncoveanu, avea 80 de moşii, lucram acolo cu ziua, tot n-aveam ce face!”.
Tradiţie. Lache a moştenit tradiţia lăutăriei de la bunicul şi de la tatăl său; ambii viorişti vestiţi în zonă: “bunicul a fost viorist «special», n-a egzistat altu’ ca iel şi tata tot viorist, bun, sigur, şi gurist”; “cânta mai bine ca mine, dacă trăia mă-nvăţa mai bine”.
A început să înveţe vioara la 18 ani, căci până atunci a fost “slugă la cai, tata murisă, mama iera slabă, n-avea cine lucra”. A deprins lăutăria de nevoie, “să-nvaţ şi io ceva, n-aveam pământ, nimic” şi, cu toate acestea, i-a plăcut: “Păi, dacă nu-ţ’ place o meserie, nu poţ’ să-nveţi!”. Profesor i-a fost un bătrân lăutar din comună, Petrache Buzgan, în vârstă de 75 ani (la data informaţiilor culese pe teren de cercetătorii Alexandru Amzulescu şi Ovidiu Bârlea, în anul 1951). Acesta l-a învăţat timp de trei ani, câte două ore pe zi, inclusiv duminicile, la hore, performând, la înc
