Statul este puterea intruchipata in institutii pe un teritoriu delimitat in conformitate cu o anumita traditie legislativa si politica si recunoscut de vecini ca atare. Dar, pentru ca institutiile sale sa poata activa nestingherite, indeplinindu-si misiunea, ele se cer alimentate cu resursele necesare. De aici, necesitatea taxelor si impozitelor, recunoscuta, in virtutea traditiilor si, uneori, chiar si a convingerilor personale, de majoritatea cetatenilor unei democratii.
Statul roman corespunde fara probleme acestei definitii, permitandu-le cetatenilor sai sentimentul reconfortant ca totul e in regula. Problema este insa ca, pentru a face definitia de mai sus adecvata, trebuie adaugat ca statul este chemat sa reprezinte interesul. Or, nu este deloc sigur ca in Romania statul se preocupa de acesta. Nici nu este de mirare ca lucrurile stau astfel cata vreme articolul 1, titlul intai din Constitutia in vigoare are drept subiect Romania, si nu pe cetatenii sai. Trebuie asteptat sa ajungi la articolul 5 pentru ca problema cetateniei sa survina; nu si a cetateanului insa. Pentru a intra in discutie, acesta mai are de asteptat pana la titlul al doilea.
Asa petrecandu-se lucrurile, de ce ar starni uimire sau nemultumire faptul ca, in loc sa se preocupe de interesul public, statul roman manifesta – prin vocea acelora care dau carnatie si concretete institutiilor sale – mai cu seama grija pentru propriii fii, angajatii nemijlociti ai institutiilor statale?! Acuzele presedintelui la adresa Guvernului – ca ar face politica unui mare magnat al petrolului, si nu pe cea a tarii –, acuzele sefului Guvernului la adresa presedintelui ca sprijina propriul grup de privilegiati, eterna preocupare a parlamentarilor de a-si vota noi salarii si privilegii, mereu mai mari, sunt, probabil, doar reflexul concret al acestei situatii constitutionale. Romania a devenit o plapuma
